De la „problema orientală” și până la izbucnirea primului război mondial, de la mișcările naționale și până la războaiele regionale inter-etnice din anii 90, Europa de Est a constituit o permanentă sursă de crize politice și sociale. Dacă evenimentele dinainte de război declanșate în această zonă au luat deseori prin surprindere pe istorici și pe politicieni, nu se mai poate spune același lucru în prezent. Nu este mai puțin adevărat că accesul la informație, suprainformatizarea, nu a adus și o înțelepciune aparte, manifestată printr-o înțelegere superioară a ceea ce se întâmplă în ultimii ani în plan politic în Turcia, Ungaria, Polonia sau România. Acesta este și unul dintre motivele care i-au determinat pe istorici, analiști politici, specialiști în geopolitică, filosofi să analizeze caracteristicile societăților dominate de practici politice aflate la granița dintre democrație și autoritarism.
Înțelegerea regimurilor politice este dublată de încercarea de a le defini, de a le integra în context geopolitic internațional, în scopul realizării unor scenarii privind viitorul acestor societăți. Cu un titlu sugestiv, Democrația sub asediu, volumul prezentat cuprinde articole publicate, în majoritate, anul trecut, pe site-ul cultural contributors.ro, la solicitarea Editurii Corint, care au ca temă actualitatea politică regională. Este meritul coordonatorilor volumului, profesorii Armand Grosu și Alexandru Gussi, ei înșiși autori de lucrări și de articole despre contextul geopolitic european, că au strâns laolaltă aceste articole, în fond un adevărat dosar de idei, care aduc o clarificare necesară a practicilor politice ce asediază cu adevărat democrația, fie că este vorba de cea turcă, maghiară, rusă sau română.
Deși fiecare stat are modele proprii de dezvoltare, se poate vorbi totuși de o serie de caracteristici comune ale regimurilor politice din unele țări ale Europei de Est. Elementul comun, de unde pornește analiza istoricilor, este criza modelului democratic în societățile menționate, manifestată prin tendința unor lideri politici de a folosi democrația cu scopul de a legitima regimuri autoritare sau aflate la limita democrației. S-au găsit și concepte care reunesc toate aceste tendințe anti-democratice, unele sugerate chiar de liderii politici, cum e termenul de iliberalism, utilizat pentru prima dat la o conferință susținută la Băile Tușnad de Viktor Orban, în 2014, iar altele impuse de istorici: democrație capturată, de-democratizare, democrație suverană sau democrație controlată. Indiferent de cum sunt denumite, regimurile politice ale unor state est-europene supun democrația și, implicit, societatea civilă, unor presiuni aproape fără precedent în istoria recentă a Europei. Ceea ce este remarcabil în acest volum este faptul că nu se încearcă doar tipizarea regimurilor politice, ci și explicarea lor în contextul societăților în cadrul cărora apar și se dezvoltă. Chiar dacă au trăsături comune, regimurile amintite servesc intereselor strategice și personale ale celor care le-au întemeiat. Astfel, Rusia lui Putin este autocratică, în timp ce Ungaria condusă de Orban îmbină etnocentrismul eurosceptic cu un fel de capitalism oligarhic asemănător cu cel al altor țări din zonă. În schimb, Turcia lui Erdogan este tributară unui kemalism etatist, o „democrație tutelară”, cum o numește autorul articolului despre regimul politic din Turcia, Dragoș C. Mateescu, la care se adaugă un „autoritarism competitiv”, antiliberal, iar Moldova, dominată de oligarhi și, în special de V. Plahotniuc, are toate simptomele unei „democrații capturate”. În acest context, deși se poate spune că România stă mai bine decât vecinii în ceea ce privește practicile democratice, se constată și în spațiul nostru, cel puțin în ultimul timp, o forțare către limită a democrației, în timp ce euroscepticismul unor politicieni și erdoganismul ori orbanismul altora câștigă din ce în ce mai mult teren. Toate aceste noi paradigme politico-ideologice se situează, așa cum am mai afirmat, undeva la granița dintre autoritarism și democrația. De aici și dificultatea de a le încadra și defini. Indiferent însă de specificul fiecărui regim, un anumit tip de liberalism economic se îmbină cu un puternic centralism politic, rezultând astfel un regim hibrid, ce scapă oricărei decodificări exhaustive. Nu este mai puțin adevărat că aceste regimuri sunt legitimate prin mecanisme democratice (alegeri libere, în special) și ele dobândesc, printr-o largă majoritate politică, dimensiuni naționale. Consensul popular pentru practicile autoritare, lipsa opoziției din partea societății civile, vocea din ce în ce mai ștearsă a unei veritabile opoziții din partea partidelor politice, dau impresia că aceste regimuri sunt funcționale. În realitate, cel puțin pe termen lung, ele reprezintă un pericol pentru democrație, și în măsura în care acestea se definesc ca alternative la democrație.
Cronologic, primele manifestări ale caracteristicilor regimurilor aflate pe drumul către de-democratizare, pot fi identificate în anii 2005-2007, în Polonia, unde au apărut reacții anti-germaniste și anti-europeniste, cauzate de criza politică ce a cuprins această țară. La aceasta se adaugă și discursul anti-imigraționist construit de Erdogan în Turcia, în 2016 și de Orban în Ungaria, în același an. Acestor manifestări relativ noi, dar cu atât mai surprinzătoare, ale autoritarismului iliberal se alătură și regimurile care sunt de mai multă vreme pe calea aceasta a de-democratizării: cel din Rusia putinistă și autoritarismul oligarhic din Republica Moldova. România condusă de Dragnea, chiar dacă pare a fi astăzi un „proiect” eșuat, se înscrie pe aceeași linie a democrațiilor limitate, imprevizibile, bazate pe o legitimitate discutabilă.[1]
Dar care sunt aspectele comune ale acestor regimuri politice, care, cu riscul de a nu fi tocmai preciși, le-am putea denumi ca „hibride”:
Pe lângă trăsăturile amintite: lipsa opoziției politice, slăbiciunea societății civile, utilizarea legitimității democratice cu scopul obținerii puterii politice și pentru a „justifica” acțiunile anti-democratice, regimurile iliberale au în comun următoarele caracteristici:
- Populismul liderilor politici. Chiar dacă elemente populiste se regăsesc și în discursurile sau în programele electorale ale multor politicieni europeni, există totuși o zonă a populismului demagogic și etnocentric în toate cazurile prezentate. El se definește ca fiind o mișcare entiestablishment ce nu depășește, de obicei, zona democrației. În contextul politicilor din Estul Europei, populismul devine o „modalitate de guvernare” (p. 152), definind un nou stil, ce impune o retorică naționalistă, moderat xenofobă și mono-culturalistă (p. 150), mai accentuată în cazul discursurilor lui Viktor Orban și Erdogan și mai moderată în celelalte cazuri.
- Reacția împotriva democrațiilor liberale și, implicit, critica față de UE. Discursul tot mai eurosceptic al politicienilor se combină cu retorica naționalistă. Dacă în primii ani de la căderea comunismului, țările din vechiul bloc comunist vedeau în Occident un model de civilizație și democrație, în ultimii ani, unii lideri politici, din dorința de a obține o majoritate legitimă, scot la suprafață instinctele naționaliste, rămase latente, ale populației. Criza identitară prin care trece Occidentul îi face pe liderii din estul Europei să critice constant construcția politică a Europei, să pună la îndoială noile valori ale pollitically correct, și să dezvolte un model propriu de stat, etnocentric, în care vechile valori creștine (islamice, în cazul Turciei) și naționale redevin simboluri ale unei renașteri naționale. Occidentul începe să fie astfel văzut de toți mai mulți lideri europeni, fie ca o „altă lume”, deloc potrivită pentru a fi importată, fie ca sursă a viciilor și a decadenței, ca simptomuri ale crizei identitare prin care trece. De exemplu „pentru Orban, eșecul Bruxelles-ului stă în îndepărtarea de fundamentul creștin, în proiectul unei Europe care valorizează multiculturalismul, societatea deschisă și care caută viitorul postnațional”[2]. Chiar dacă președintele Ungariei este, cel puțin la nivel declarativ, unul dintre puținii lideri ai Europei de Est ce își exprimă euroscepticismul ori de câte ori are ocazia, și în cazul celorlalți lideri politici din Moldova, România, Rusia sau Turcia există critici față de Occidentul capitalist. Dacă în România, euroscepticismul este unul mai moderat – cu toate că ultimele discursuri ale liderilor PSD seamănă, oarecum, cu poziția lui Orban – în Moldova condusă de oligarhi, de exemplu, sau în Rusia lui Putin, există foarte multe poziții anti-europene. Cât despre noul stat turc, excepționalitatea etnică și religia islamică constituie pentru Erdogan condiții de afirmare a unei noi politici, în care Turcia să redevină o mare putere, ca alternativă la Occident și ca o contra-putere aflată pe balansoarul geopolitic al Europei.
- Critica noilor ideologii ce domină Europa și, concomitent, întoarcerea la fundamentele culturii europene, conduc la crearea unui fel de mesianism naționalist ce tinde să se transforme într-un fel de ideologie națională. Rusia, Ungaria și Turcia sunt în acest sens dominate de idei naționaliste, menite să readucă demnitatea națională cel puțin la nivelul care era în trecut. Balcanismul anilor 30, principii naționaliste și otomane ale kemalismului sau reînvierea slavofilismului sunt categoriile noilor ideologii. Evident, apar și propagandiștii unui astfel de conservatorism etnocentrist, cum ar fi Surkov și Dughin în Rusia, însuși Orban în Ungaria sau Ahmet Davidoglu, promotor al valorilor neo-otomane în Turcia. Consecința este crearea unui curent de opinie ce tinde să devină majoritar, prin care se creează o ideologie colectivistă, ce pune în pericol poziția comunităților etnice minoritare. Astfel, „(…) în locul individului și al comunității de cetățeni este pus colectivul, comunitatea etnică. Este vechea bătălie dintre națiunea înțeleasă în sensul său civic și națiunea înțeleasă în termeni etnici”[3]. În România, Rusia și mai ales în Turcia există multe discursuri de acest sens.[4] În opinia lui Stefano Bottoni, dictatura majorității este un efect al autoritarismului de tip etatist. Înainte de a fi o ideologie etnocentristă, dictatura majorității reprezintă o armă politică îndreptată împotriva adversarilor politici: „Orban a dat sens furiei populare, ghidând-o către un sistem care exprimă în mod real dictatura majorității (fie ea absolută sau relativă) asupra numeroaselor și atât de diverselor minorități de opoziție – denumită, în mod ironic de către unii analiști, rule by law, altfel spus, utilizarea cu dezinvoltură a articolelor și alineatelor de lege pentru a-i lovi pe adversarii politici din țară și din afara ei.”[5] Are loc un fel de „retribalizare a politicii”, ca principal efect al eșuării democratizării în statele amintite.
- Dragoș C. Mateescu amintește, în studiul său despre regimul politic din Turcia, caracteristicile regimurilor autoritare, parafrazându-l pe renumitul sociolog și politolog spaniol Juan Linz. Conform acestuia, există „patru caracteristici ale autoritarismului: pluralism politic limitat, legitimizarea regimului ca purtând drapelul luptei întregii societăți pentru o cauză anume, mobilizarea minimă din partea societății pentru a se opune regimului și configurarea foarte vagă a relațiilor dintre instituțiile statului”.[6] În Turcia, Ungaria, Rusia și, până de curând, în Moldova, opoziția politică este mai mult decât slabă, aproape inexistentă. Există un partid care tinde să reducă toate celelalte formațiuni politice în sateliți ori în adversari ușor de contracarat. Este vorba de Edinaia Rossiia (Rusia Unită), un partid ce domină scena politică a Rusiei de 20 de ani, ce susține conceptul de „verticală a puterii”, inițiat de liderul de la Kremlin; Fidesz în Ungaria, ca rampă de lansare a ideologiei orbaniste, Adeletve Kalkinma Prtisi, AKP – Partidul Justiției și Dezvoltării al lui Recep Tayyip Erdogan sau Partidul Democrat, orchestrat de oligarhul moldovean Vladimir Plahotniuc.[7] Despre „cauza” susținută de liderii politici, am amintit mai sus că un anumit mesianism naționalist se îmbină cu o retorică eurosceptică și anti-pluralistă. Se mai poate spune doar că, atât Orban, cât și liderul cu care are atâtea elemente în comun, Erdogan și, bineînțeles, „modelul” lor, Vladimir Putin, se erijează în reformatori „luminați”, dar și și în luptători anti-oligarhi și anti-corupție. Se identifică și adversarii care stau în calea modernizării statului: miliardarului Soros în Ungaria, liberalii unioniști în Moldova, NATO în Rusia sau gruparea condusă de disidentul politic Fetullah Güllen, grupare intitulată „statul paralel” de Erdogan.
Una dintre principalele consecințe ale autoritarismului este o societate civilă incapabilă să reacționeze împotriva abuzurilor sau a unor legi antidemocratice. Dacă în Rusia, tot mai multe ONG-uri se desființează sub presiunea cenzurii și a lipsei de consens civic, în Ungaria, Turcia sau Moldova dezbaterile pe teme de interes public fie se desfășoară „underground”, fie lipsesc cu desăvârșire. „Modelul” centralismului și al controlului exercitat de autorități asupra societății civile este Rusia: aici „regimul a optat pentru o politică de terorizare sistematică a grupurilor cu potențial protestatar, o combinație de legi dure și proceduri electorale (…) În urma acestor măsuri, numărul participanților la proteste s-a redus. Sute de activiști civici au plecat din Rusia, temându-se de abuzurile procurorilor care declanșează urmărirea penală din orice. Multe organizații independente și-au închis porțile sau se autocenzurează. Pe altele, care insistă să-și continue activitatea, autoritățile au lipit eticheta de agent străin”.[8] Rezultă astfel o democrație „capturată”, sufocată de rețele de oligarhi, care dețin controlul asupra economiilor țărilor lor, democrație care își păstrează funcționalitatea doar prin câteva mecanisme de legitimitate a puterii, cum ar fi competiția electorală sau prin puținele manifestări de opoziție la adresa liderilor. Presa este și ea controlată, și chiar transformată, în cazul Rusiei și Turciei, în „vocea” conducătorilor statului.
Relațiile dintre instituțiile statului devin și ele supuse contradicțiilor existente în întreaga societate. În general, este vorba de un control aproape absolut al partidului de guvernământ, care conduce într-un stil autoritar țările prezentate în volumul de față, asupra celorlalte instituții ale statului. Astfel, în Moldova PD a capturat efectiv justiția, economia, poliția și întreg Parlamentul moldovean. Tot despre o supunere a legislativului față de puterea executivă este vorba și în Ungaria, pentru ca Turciei, al cărei regim este definit ca „democrație tutelară”, să i se potrivească perfect descrierea lui Dragoș C. Mateescu „noul regim este, deci, în practică, unul în care președintele republicii are puteri neîngrădite în aproape toate domeniile de guvernare, doar banca centrală păstrându-și deocamdată autonomia formală”.[9] Atacurile repetate îndreptate împotriva independenței justiției din România ultimilor ani este o constantă în Moldova, Rusia, Ungaria și Turcia. În Rusia, procesele sunt deseori „regizate” de la Kremlin, iar în Turcia etatistă, prin numirea de către președinte a 13 din cei 20 de judecători ai HSYK, ceilalți 7 fiind numiți de Parlament, subordonarea justiției de către interesele celor aflați la guvernare este mai mult decât evidentă.
- Una dintre cele mai importante trăsături ale regimurilor hibride din Europa centrală și de Est este reorientarea politicii externe și a retoricii de partid către Rusia. Regimul lui Putin pare a inspira atât politica lui Orban, cât și retorica lui Erdogan, ca să nu mai vorbim de sistemul politic din Republica Moldova. Explicația pentru exercitarea unei asemenea influențe din partea Moscovei este simplă: pe de o parte este vorba de caracterul tutelar pe care l-a avut Rusia asupra statelor-satelit comuniste, influență care s-a extins și în perioada de „tranziție” către democrație; pe de altă parte, este vorba de neputința statelor amintite de a traversa o modernitate asumată, așa cum consideră de exemplu Mihai Maci. Ungaria, România, Polonia, Turcia sau Rep. Moldova au realizat trecerea la modernitate nu prin mecanisme democratice – consolidarea instituțiilor democratice, constituirea unei societăți civile puternice, constituirea unei pături de mijloc autonome și puternice etc – ci prin reforme absolutiste, „terapii de șoc” (ca în cazul Poloniei), fără a trece prin modernitate. Iată opinia lui Mihai Maci: „Dezvoltarea retoricii „cetății asediate” și radicalizarea discursului public sunt ele însele o funcție a neputinței acestor țări de a traversa o modernitate bazată pe negociere (atât la nivel politic, cât și la nivel economic) și compromis.”[10]. Având la bază o „mitologie a victimizării” și un romantism naționalist, ca ideologie care încearcă să recupereze un fond etnic ascuns, autentic, democrațiile iliberale amintite se constituie ca reacții împotriva globalizării și a lipsei de centru a Europei occidentale. Evident că reorientarea către Rusia, care se redefinește în termenii unei opoziții radicale față de Occident, reprezintă punctul de convergență al statelor ex-comuniste, la care se adaugă Turcia.[11] Ceea ce pare a conta în ochii celor care îi imită acțiunile sau discursul politic este, pe lângă un interes geopolitic evident (Rusia rămâne totuși una dintre cele mai mari puteri ale Europei, iar experiența ne-a învățat că este mai bine să ai Rusia ca partener sau aliat decât ca dușman), și o admirație declarată față de noul model de democrație impus de Moscova. După umilințele suportate de Rusia în „era Elțîn”, acum Rusia pare că și-a revigorat economia și a redevenit o forță hegemonică în zonă, fapt demonstrat de anexarea Crimeii și de intervenția din Siria. În plus, reașezarea puterii lui Putin pe un soclu ideologic, marcat de mitologii identitare („a treia Romă”) sau de întoarcerea către tradiția spirituală (Ortodoxismul servind astfel ideologiei oficiale a lui Putin), fac din Rusia un stat seducător și suficient de influent pentru ca politica sa să fie urmată de vecinii săi.[12] Astfel, se ajunge ca, în reacțiile contra Europei occidentale, Viktor Orban și Recep TayyipErdogan să fie mai aproape de ideologul Kremlinului Vladislav Surkov decât ne-am fi așteptat, consideră Octavian Manea. De aceea „nu este un accident mesajul enunțat într-unul dintre discursurile lui Orban de ziua națională: „Maghiarii nu vor trăi așa cum ne dictează străinii!”. Suveranitatea populară, precum și suveranitatea națională întruchipată de populiștii naționaliști sunt argumentele supreme în bătălia cu Bruxelles-ul, dar și în efortul de justificare a demantelării statului de drept. Și în tot acest demers, se pare că Orban a avut profesorul ideal: „Vladimir Putin este cel mai important învățător autoritar pentru regiune. Centralizarea puterii, tratamentul ONG-urilor, controlul și cumpărarea presei, atacurile împotriva universităților – toate urmează un model rusesc, spune Peter Kreko, director al Institutului Political Capital din Budapesta.”[13] Acordul cu Rusia de la Paks, din ianuarie 2014, privind amplasamentul centralei atomice, îl transformă pe Putin într-un partener strategic pentru Viktor Orban și consfințește practic ceea ce se putea observa în politica Ungariei iliberale: o apropiere tot mai evidentă între ideile celor doi lideri politici. Chiar dacă Orban nu conduce un stat (încă) autoritar, în stilul lui Putin, totuși cenzura presei și decăderea societății civile din Ungaria par a aminti de Rusia anilor 2000.[14] Aceleași practici ce se aseamănă cu cele din Rusia putinistă caracterizează politica lui Erdogan. Mai nou, intervenția Turciei în Siria pare a servi în mod direct Rusiei, interesată de orice acțiune care ar duce la slăbirea alianței militare nord-atlantice. Începând din 2016, anul în care Erdogan și-a consolidat puterea în Turcia, legăturile cu Rusia au fost reluate, spre stupefacția aliaților americani. Cert este că, în ciuda unei politici proprii, bazate pe moștenirea kemalistă și pe consolidarea autoritarismului, regimul lui Erdogan este mai aproape de regimul lui Putin pe cât s-ar dori și s-ar crede.
Despre implicarea Rusiei în treburile interne ale Republicii Moldova aproape că nu mai are sens să discutăm. Oligarhii ruși și majoritatea instituțiilor politico-economice din Republica Moldova sunt subordonate, mai mult sau mai puțin evident, intereselor economice și geostrategice ale Rusiei. Ideologii de la Kremlin par a fi influenți și dincolo de granițele Rusiei cu Uniunea Europeană. România înainte de aderare, dar și în ultimii ani, are destui apologeți ai Rusiei putiniste, chiar în rândurile societății civile.
Balansarea aceasta continuă între Est și Vest a statelor central europene și balcanice este evidentă și în tipul de regim politic care caracterizează aceste state. Este vorba despre o nouă politică, ce preia elemente din democrațiile occidentale și le combină cu practici specifice regimurilor autoritare. Întrebarea care se pune este dacă aceste noi regimuri nu sunt decât niște reacții la adresa modernității europene sau este vorba de ceva mai mult, de crearea unei noi axe geopolitice, ce ar conduce la fragmentarea Europei pe falii civilizaționale?[15] Cert este că discursurile lui Putin, Orban, Erdogan sau, mai nou, Igor Dodon ori Liviu Dragnea nu sunt deloc în măsură de a clarifica problema. Mai mult decât eurosceptice, acestea par a impune și o nouă paradigmă politică, un fel de „termen mediu”, o a treia sau a patra cale, alternativă la democrațiile europene: „Dacă, la începutul mileniului, cuvântul de ordine în Est era (încă) democrație și integrare, doisprezece ani mai târziu, țările care fuseseră dincolo de Cortina de Fier (cărora li se vor asocia și câteva de dincolo de ea) încearcă o „a treia cale”, care se vrea „termenul mediu” între prosperitatea vestică (pe care nimeni nu e dispus să o abandoneze) și autoritarismul naționalist (în manieră rusă, chineză sau turcă), ce pare a depăși sincopele politicii clasice”.[16] Tensiunea dintre elitele intelectuale cosmopolite și cele ale naționaliștilor populiști se mută din Parlamentul European pe arena politicilor interne ale statelor membre. Se vorbește chiar de o „contrarevoluție culturală”, al cărei portdrapel este Viktor Orban, liderul populiștilor. Miza este construirea unui front etnocentrist anti-imigraționist și anti-multiculturalist, bazat exclusiv pe ideea de națiune și pe religia creștină.[17] Cert este că Europa nu mai reprezintă un model de dezvoltare demn de urmat. Chiar și în țările unde există încă o majoritate pro-europeană, cum ar fi România și Republica Moldova, se vorbește tot mai mult de o altă cale, diferită de cea europeană.[18]
Dacă este să considerăm că întreg acest proces al de-democratizării din țările amintite nu reprezintă altceva decât o reacție la adresa unor fenomene sociale și economice negative ce vin dinspre Europa, atunci vom înțelege că tot ceea ce se întâmplă în statele din centrul și estul Europei este imaginea în oglindă a Europei. Astfel, criza imigranților are ca revers întoarcerea la mitologiile identitare, iar pericolul islamizării Europei conduce la afirmarea etnocentrismului. Pe de altă parte, regimurile iliberale reprezintă și un fel de „boală a copilăriei noilor democrații”[19] Departe de a fi democrații consolidate, statele ex-comuniste au trecut printr-o tranziție dureroasă și chiar dacă au aderat la politicile Uniunii Europene, nu reușesc să-și abolească în totalitate trecutul. Aceasta și pentru că în mai toate țările ex-comuniste, responsabilitatea pentru reformarea instituțiilor și a societății a revenit structurilor necivile ale societății, formate din vechii nomenclaturiști, din colaboraționiști, din societatea necivilă a informatorilor politici. Capturând instituțiile importante ale statului, noii oligarhi au creat iluzia unei democrații, în realitate s-au folosit de legitimitatea democratică pentru a crea state cleptocratice sau oligarhice hibride. Atât timp cât Europa a servit intereselor acestora, discursul pro-european s-a făcut auzit; când Europa a început să se clatine sub valul de emigranți și sub lovitura dată economiilor statelor dezvoltate de criza economică din 2008, liderii populiști au început să deconstruiască valorile Europei Occidentale și ale capitalismului. Încep să fie decredibilizate concepte cum ar fi democrație liberală[20] , economie de piață, toleranță, egalitate în drepturi.
Comparativ cu celelalte țări din zonă, ale căror regimuri forțează puternic limitele democrației, în România există totuși o democrație funcțională. Totuși, așa cum argumentează și Alexandru Gussi[21], democrația electorală se află în criză: „criza în care ne aflăm și azi, e în primul rând una a reprezentării politice. Partidele, veriga de legătură esențială pentru democrație între societate și stat, se dovedesc a fi sistematic incapabile să-ți îndeplinească funcțiile de bază: reprezentare, selectare de lideri, elaborare de politici publice.” (p. 19). Lupta continuă între instituțiile statului, „absența invocării necesității democratizării” (p. 55), incapacitatea sistemului politic românesc de a se adapta după aderarea la UE sau apariția unui discurs din ce în ce mai eurosceptic, în special după 2015, paralel cu creșterea entropiei sociale fac ca România să arate ca o democrație trunchiată, limitată, mai apropiată de regimurile politice din Ungaria, Rusia sau Polonia decât de cele din Occident. Ceea ce face ca încă democrația noastră să fie funcțională este rolul tot mai accentuat al societății civile ca și al diasporei, proeuropene și din ce în ce mai capabile de a sancționa derapajele politicienilor.
Condițiile istorice diferite din țările supuse cercetării în volumul de față nu împiedică o caracterizare generală a regimurilor acestora, în condițiile existenței unor trăsături comune. Volumul de față arată modul în care un concept atotcuprinzător, cel de iliberalism, tinde să devină o nouă parafrază ideologică, cel puțin în Estul și centrul Europei, dacă nu cumva și în S.U.A condusă de Trump. Sintetizând, putem spune că „iliberalismul este (…) un „termen de criză”: el numește un moment de inflexiune al modernizării, în care orizontul prosperității de masă se dovedește a nu fi imediat tangibil, în vreme ce autoritarismul se oferă drept garanție a păstrării reperelor „tradiționale” și a încetinirii disoluției structurilor și sensului „lumii vechi” pe care o antrenează competiția economică și tehnologică. În acest sens, iliberalismul e o mișcare conservatoare, care are o dimensiune universală.”[22] În cele din urmă, pericolul de-democratizării este, într-un fel, și spectrul democrațiilor liberale. Acestea funcționează perfect doar acolo unde toate structurile societății sunt democratizate. Unde există resturi ale autoritarismului, fie la nivel de instituții, fie la nivel de societate ori din punct de vedere ideologic, democrațiile riscă să devină anacronice, să nu reziste presiunii exercitate de alte regimuri politice. De aceea este foarte important să ne păstrăm vigilența, să nu renunțăm la a gândi și a ne comporta democratic, conștienți fiind că istoria nu se termină odată cu democrațiile liberale, cum credea Francis Fukuyama, dar poate fi în cele din urmă salvată doar prin democrație.
Democrația sub asediu. România în context regional, volum coordonat de Armand Grosu, Alexandru Gussi
Editura: Corint
Colecția: Istorie. Autori români
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 384
ISBN: 606-793-483-0
[1]despre asemănările dintre ultimele guverne ale României postdecembriste și ideologia politică din Ungaria sau Turcia, influență „contaminată” chiar de termeni împrumutați de la Erdogan, cum ar fi cel de „stat paralel”, sau de la Viktor Orban „sorosiștii ca noii dușmani ai poporului”, a se vedea, în special primul articol din volum, România postaderare: fragilitatea regimului politic și uitarea democratizării, de Alexandru Gussi, în special pag. 60-64
[2]Octavian Manea, Ungaria și proiectul democrației iliberale, p. 200
[3]Octavian Manea, op.cit, p. 186
[4]în Turcia, doar creștinii și evreii sunt recunoscuți oficial ca minorități, p. 217
[5]StefanoBottoni, Viktor Orban și iliberalismul ca sistem de putere, p. 166
[6]În Dragoș C. Mateescu, op.cit, p. 206, a se vedea și Juan J. Linz, Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner Publishers, Boulder și Londra, 2000
[7]tendințe de a instaura o „dictatură de partid” în epoca de „tranziție” au fost și în România – FSN sau în Polonia, Partidul Lege și Dreptate al fraților Kaczynski
[8]Armand Grosu, Rusia-iluzia democrației, p. 362
[9]Dragoș C. Mateescu, op.cit, p. 231
[10]Mihai Maci, Tranziția către tradiție, pag. 130
[11]În cazul Turciei este mai greu de dovedit o influență directă a politicii rusești. Mai degrabă, Erdogan vede în Rusia un potențial stat-partener, împreună cu care ar putea să constituie o nouă axă geopolitică regională, în ciuda diferențelor existente între pretențiile hegemonice ale Rusiei și cele ale Turciei. Dacă Turcia nu poate emite pretenții de a deveni o putere globală, ci poate doar una regională, Rusia, în schimb, se simtă obligată, într-un fel, de „tradiția” istorică să revendice titlul de mare putere a lumii. Oricum am gândi însă diferențele și asemănările între ambițiile geopolitice ale celor două țări, cert este că acestea, împreună cu Ungaria, încearcă să aplece balansoarul geostrategic către Europa de Est, afirmându-se astfel ca noi poli ai puterii politice; a se vedea și Mihai Maci, în articolul citat, p. 137 și urm., precum și Dragoș C. Mateescu, art.citat, în special pp. 235-236, Observații finale
[12]a se vedea și Mihai Maci, op.cit, pp. 138-139
[13]Octavian Manea, op.cit, p. 187
[14]a se vedea Stefano Bottonni, op.cit, p. 167
[15]a se vedea și Mihai Maci, op. cit, p. 144
[16]Ibidem, pp. 137-138
[17]Octavian Manea, op.cit, pp. 196-197
[18]„La mitingul electoral organizat de Partidul Democrat pe 21 octombrie 2018, liderul său a declarat că țara va urma o „a patra cale diferită de cea europeană” și că, de acum înainte, Chișinăul nu va „mai accepta niciun fel de condiții din partea Uniunii Europene cu ochii închiși”, Igor Munteanu, Democrația ghilotinată de oligarhi, p. 107
[19]Octavian Manea, op.cit, p. 188
[20]„democrația liberală nu mai reprezintă în mod necesar scopul final al tranziției posttotalitare”, cel puțin pentru Victor Orban, dar în aceeași măsură și pentru Vladimir Plahotniuc, Recep Tayyip Erdogan și, evident, nici pentru Vladimir Putin; Stefano Bottoni, op.cit, p. 174
[21]În România postaderare: fragilitatea regimului politic și uitarea democratizării
[22]Mihai Maci, op.cit, pp. 141-142
