Roșu, nota la și mama naibii mai știe ce – Mama Nonei Ciobanu de la Teatrul Mic

Avangardismul a stârnit reacții încă de la prima ieșire în lume. Operele de artă, cele literare sau spectacolele de teatru puse sub semnul acestui curent adună la un loc excentricul și pretextul, pentru ca finalul să fie cauza pentru care „se luptă” artiștii. Dar care este aceasta? Să fie (mai) vizibili? Să fie vandabili? Să cucerească, cu orice preț, publicul (dacă adăugăm și marele e și mai bine)? Să schimbe ceva? Să refuze canoane? Să aducă dezordinea la rang de normă? Toate acestea la un loc? Se prea poate să fie câte puțin din fiecare, sau toate la un loc. Cert e că în dramaturgie una din expresiile cele mai vii și pline de culoare ale avangardismului este cabaretul. Culmea, făcut după canoane grele. A monta cabaret presupune rigoare, tehnici însușite și exersate îndelung – de mișcare, de cânt și abia apoi cele specifice cu adevărat teatrului – și, nu în ultimul rând, actori profesioniști până în vârful unghiilor. Dar pentru ca teatrul de cabaret să capete sens este nevoie și de un text foarte bine scris.

Credit foto: Bogdan Catargiu

În cazul de față vorbim despre MAMA – piesă de prost gust în două acte şi un epilog scris de Stanisław Ignacy Witkiewicz. Un text dificil, în care se îmbină două planuri narative, două texte, în fond, care sunt aduse în același plan prin intermediul personajelor și al conflictului specific dramaturgiei. Autorul a trăit în epoca unora dintre cele mai mari frământări sociale și a celor mai profunde schimbări în plan artistic și estetic – epoca în care vechile rigori erau refuzate din capul locului, căutările deveneau justificare pentru excesele de toate felurile, culoarea capătă întâietate în fața formei, kitschul este promovat la rang de artă și excesul de orice fel devine căutare în sine. Avem, pe de o parte, conflictul social – Leon se pretinde a fi revoluționar a și luptător împotriva exploatării, ceilalți fiind ad-hoc pro sau contra ideilor sale (taberele din lateralele scenei), iar de cealaltă parte avem schimbarea de moravuri din epocă, excesul de alcool, consumul de amfetamine (drog de sinteză care apare la final de sec XIX) și cocaină fiind parte din comportamentele sociale cotidiene (nepromovate sau încurajate în mod special, dar tolerate în mod cert și acceptate ca apanajul unor anumitor medii sociale, cum este cel artistic). Spiritul de frondă devine prin aducerea celor două mari teme în același plan de acțiune una din formele de reacție ale personajelor – mama este alcoolică, fiul se dopează, soția acestuia se prostituează etc. Cu alte cuvinte, tara socială atinge pe oricine.

Rareș Florin Stoica – Credit foto: Bogdan Catargiu

Cu un astfel de text trebuie să te porți cu grijă. Să-l stâpânești nu este o joacă de copil, de aceea adevărata piatră de încercare în montarea acestuia devine dozajul. Dacă pui prea multe în jocul actorilor dai în grosolănie și kitsch în toată regula; dacă pui prea puțin riști să pierzi din mesaj, efectele fiind mult diluate. Din păcate, Nona Ciobanu a pus prea multe, mult prea multe în scena de pe strada Gabroveni (Sala Studio a Teatrului Mic). Deși scena în sine este adaptabilă volumetric, datorită instalațiilor scenografice – liniile elastice care țin loc de pereți, dar și de linii de droguri prizate de protagoniști sau de ștreanguri pentru victimele lui Leon – ea pare aproape tot timpul spectacolului mult prea aglomerată. Pentru că personajele tușează grosier și nejustificat mai tot timpul, pentru că tehnicile vocale și de expresivitate corporală sunt îmbinate într-un mod contraproductiv (nu mai reușești să înțelegi nimic din text de la un punct încolo al spectacolului și ajungi să te uiți pe scenă doar pentru a vedea „baletul” personajelor) și pentru că nu există continuitate între diferitele momente ale acestuia. Bănuiesc că Nona Ciobanu și-a dorit să redea cumplita dezordine din lumea lui Leon, lipsa de repere și valori a lumii din care face parte, dezrădăcinarea, îndoiala ca stare de fapt și tot restul. Numai că… a obținut contraefect total. Se prizează necontrolat cocaină, se consumă alcool în cantități uriașe, se crează un mic haos, ruperile de planuri și trecerile bruște de la evocări la prezent și invers ar fi trebuit să slujească spectactorului, nu să-l încurce. Din punctul meu de vedere, regizoarea s-a jucat cu prea multe idei și a sacrificat ideea de continuum. Paradoxal, dar nu cred că în Mama este vorba în primul rând de universul dopaților, cât de schimbările profunde de paradigmă la nivel de dezvoltare socială. Familia lui Leon este disfuncțională, orice cauză devine iluzorie și circul antrenează și dă peste cap tot, adică normalitatea devine anormalitate.

Credit foto: Bogdan Catargiu

Am așteptat reîntâlnirea cu trupa Teatrului Mic, pentru că știu potențialul acesteia. Mi-era dor să-l văd pe Rareș Florin Stoica într-un rol ofertant. Din păcate, n-a fost să fie. De prea multe ori a fost evidentă teatralitatea și faptul că n-a reușit să-și apropie textul, dând prea multă atenție tehnicii și mijloacelor scenice, în detrimentul mesajului. Pur și simplu, am avut senzația că el nu înțelege ce face pe scenă. Și nu doar el. Oana Albu o întruchipează pe mama, iar felul cum a compus rolul m-a trimis cu gândul la Olga Tudorache. Sunt convinsă că s-a vrut un tribut față de marea actriță, cea care a jucat ani la rând pe scândura Teatrului Mic. Rămâne de văzut dacă publicul va gusta această abordare, în contextul întregului spectacol. Mie mi s-a părut a fi în totală discordanță cu tot ceea ce se întâmpla pe scenă. Am reținut ca fiind excelentă ideea cu pereții flexibili, din corzi care susțin personajele – ba le aruncă în scenă, ba le separă net de centrul acțiunii – sau care se transformă în linii de drog pentru prizat, jocul de planuri devine evident, dar ar fi trebuit să capete coerență la nivel de joc actoricesc și să susțină astfel textul.

Roșu, nota la și mama naibii mai știe ce este parte din replica lui Leon din a doua parte a spectacolului. Una din cele esențiale, care puteau provoca schimbarea de planuri. Am reținut-o pentru că acolo ar fi putut fi una din cheile de control ale întregului spectacol. Din păcate, se pare că n-a deschis ușa care trebuia și nici calea către public.