Stimate domnule Horia Maxim, luna noiembrie se deschide cu o nouă ediție (a 15-a) a Festivalului Meridian, organizat anul acesta sub titlul „Grădini sonore”, între 3 și 10 noiembrie. Nu este vorba, desigur, numai de redarea prin muzică a imageriei asociate cu tema grădinii, ci și de abordarea unor concepte (labirintul, ritualul, caracterul sălbatic sau dimpotrivă elaborat etc.), în jurul cărora se construiește câte o „grădină” sonoră. Faceți parte dintre artiștii care au subscris acestui demers. Cum apreciați dificultățile lui, în sensul redării conceptelor prin intermediul muzicii în cadrul acestor „Grădini sonore”?
Consider că este foarte inspirată metafora organizatorilor. O grădină este, înainte de toate, o lume, iar faptul că toate aceste concepte își găsesc locul, fiecare, într-o anumită grădină arată diversitatea direcțiilor acestei propuneri de festival. Revin și repet, grădina este o formă de viață, este o lume în sine, și mi se pare foarte inspirată propunerea.
Deși secțiunea pe care o reprezentați se numește „Grădina de tip clasic/Classic Garden”, programul include lucrări moderne și contemporane de Dinu Lipatti, Toru Takemitsu, Mihai Murariu, Vlad Hîrlav-Maistorovici, Magnus Lindberg și Jenő Takàcs. Cum ați defini filonul „clasic” exprimat prin aceste lucrări?
Pentru mine (cu alte cuvinte, e o formă de subiectivism aici), este vorba despre existența afectului în muzică, despre emoție. În muzicile acestor compozitori – și aici îi includ și pe cei tineri, pe Vlad Maistorovici, pe Mihai Murariu și pe Gabriel Almași – se regăsește emoția sau acest subiectivism de tip vechi. Cred că asta m-a influențat în alegerea programului și automat, din punct de vedere conceptual, am „încăput” în această grădină de tip clasic.
Activitatea dumneavoastră concertistică este bine cunoscută publicului. Aveți vreo preferință pentru o anumită perioadă sau curent muzical? În ceea ce privește muzica contemporană, căreia acest festival îi este dedicat, găsiți că prezintă pentru interpret provocări?
Provocări sunt, slavă Domnului, în toate muzicile din toate epocile. Caut să fuzionez cu o anumită muzică; dacă nu reușesc să o fac spontan, la prima întâlnire cu muzica, am învățat să construiesc dragostea, ca să zic așa. Cu alte cuvinte, nu îmi permit luxul de a nu iubi ceea ce cânt, orice ar fi.
Care este impresia dumneavoastră despre atitudinea și receptivitatea publicului larg din România față de muzica contemporană?
M-aș feri să vorbesc despre publicul larg. Este evident că muzica contemporană se adresează unui segment foarte limitat, este un public anume al muzicii contemporane. Or, scopul nostru este să provocăm acest public, să-l ținem aproape și evident să îi convingem pe alți câțiva să se îndrepte către muzica aceasta și să încerce să o descopere, pentru că, în fond, despre încercarea de a descoperi este vorba aici. E tipul de întreprindere care cere efort și directivitate, or în cazul nostru nu există un „public larg”, nu putem folosi o astfel de sintagmă. Dar, ca peste tot în lumea aceasta, este important ca publicul să primească ce își dorește sau să îi fie satisfăcută curiozitatea. Și, cum spuneam mai devreme, să atragem și pe alții din zone adiacente în sfera aceasta de interes.
Vă mulțumesc mult!
Mulțumesc și eu!
