Cronica unei sinucideri anunţate

Catherine Cusset este pariziană. Acolo s-a născut, acolo trăieşte, acolo scrie. Anul acesta a fost prezentă în România, la Bucureşti, cu prilejul lansării unui roman recent, Celălalt pe care-l adoram. O carte inspirată de drama unui prieten la care scriitoarea a ţinut foarte mult, aşa cum mărturiseşte în toate interviurile pe care le-a acordat:

„A fost un roman dificil de scris, fiind bazat pe viaţa şi esenţa cuiva real, un prieten de-ai mei. A murit în 2008 şi nu am reuşit să scriu acest roman decât după mulţi ani. Am început să-l scriu abia în 2014…” (interviu realizat de Dana Mischie în Adevărul literar şi artistic, 13-15 octombrie 2017).

Toate cărţile lui Catherine Cusset se nutresc iniţial din experienţele trăite, asumate, sublimate artistic ulterior. Tot ceea ce este particular se încarcă, prin scris, de sensuri noi, universal valabile, fără să-şi piardă însă atributul particularităţii iniţiale, fiorul trăirii personale, subiectivitatea cu miez. Folosirea persoanei I singular vine de la sine, am putea spune. Şi totuşi, în romanul de faţă, scriitoarea alege să prezinte viaţa lui Thomas Bulot la persoana a II-a singular, ca şi cum i s-ar adresa, peste timp, prietenului drag, pe care n-a reuşit să-l salveze în viaţa reală:

„În mintea mea care, bineînţeles, nu e cea cu care oamenii citesc cartea, este un tu adresat de Thomas către Thomas, către el însuşi. Aşa auzeam eu naraţiunea. Scopul meu a fost acela de a fi cât mai aproape de Thomas, am vrut să pătrund în interiorul lui, efectul lui tu asupra cititorului este apariţia unei apropieri. După un timp, cititorul are senzaţia că mă adresez lui. Dar nu am încercat să obţin efectul acesta în mod intenţionat, pur şi simplu s-a întâmplat. A venit dintr-o intuiţie cu privire la suferinţa lui, a singurătăţii sale. Din această intuiţie a apărut şi romanul. Era un tu al singurătăţii, ca atunci când eşti singur şi te adresezi ţie însuţi” (fragment de interviu, sursa citată).

Asupra cititorului, efectul folosirii pronumelui personal tu este colosal. Coparticipativ. Este ca şi cum l-ai însoţi pe Thomas în toate actele sale, de la necesităţile intime, biologice, la cele intelectuale şi emoţionale. Ca o umbră care se dezlipeşte de celălalt doar pentru a-l privi mai bine, eventual de a-i anticipa mişcarea următoare, reacţia, atitudinea imediată.

Şi în privinţa titlului există o mică poveste: un vers dintr-un cântec de Leo Ferre, din timpul unui concert la Paris, care trimite atât la timp, cât şi la felul în care acesta „lucrează” în noi sau împotriva noastră…

Cartea începe cu episodul sinuciderii propriu-zise a lui Thomas, în camera lui, cu o pungă înfăşurată pe cap, printre tezele corectate ale studenţilor săi. Capitolele următoare se vor desface retrospectiv, pentru a putea înţelege ce anume a putut conduce la acest gest ultim, definitiv. Realitatea şi ficţiunea conturează povestea unei vieţi trăite in crescendo, cu salturi înainte şi înapoi, cu jubilaţii şi căderi. O viaţă la extreme periculoase. Bipolaritate, acesta e termenul medical al bolii cu care este diagnosticat mai târziu Thomas Bulot. Dar până la primirea acestui diagnostic, protagonistul va trăi cu povara propriilor alegeri şi eşecuri. Se va învinovăţi. Va căuta refugii în prietenie şi în dragoste. În cărţi, în profesorat. În alcool.

Ca şi corespondentul său din realitate (pe care, potrivit mărturisirilor scriitoarei, îl chema altfel), protagonistul acestei cărţi, Thomas Bulot, este, ca să împrumutăm o sintagmă existenţialistă, „fiinţa pentru moarte”. Sunt înscrise în actele lui de viaţă semnele premonitorii ale abandonului: proiecte literare şi profesionale amânate, întrerupte, relaţii sentimentale care se fisurează şi se rup, cad în derizoriu, în revoltă sau în suferinţă atroce. Prieteniile sale sunt, mai mult sau mai puţin, erotice. Un eros devorant, o voracitate izvorâtă deopotrivă dintr-un trup iniţial „masiv şi sănătos”, cât şi dintr-o nevoie de a se cheltui frenetic. Doi oameni într-un singur corp, alternând perioadele de entuziasm şi de realizări sclipitoare cu zonele de retragere, de umbră, de însingurare depresivă. „Tu”, din carte, pot fi în egală măsură Thomas şi Catherine (autoare, dar şi personaj), privind, analizând, dedându-se la exerciţii retrospectiv-introspective, păşind în vârful picioarelor sau alergând, făcând tărăboi sau retrăgându-se în cochilia austeră a solitudinii. Ritmul cărţii e viu, mai viu decât întâmplările în sine. Cititorul ajunge să controleze insesizabil acest ritm, să respire sau să intre în apnee odată cu Thomas. Să constate, bucuros, că romanul acesta nu este un manual de psihanaliză, foaie clinică de observaţie, diagramă etc. E reconstituirea unui destin, a nodurilor în care pulsează, gemene, viaţa şi moartea. Şi despre elogiul prieteniei îndrăgostite, mai caldă şi mai statornică, probabil, decât dragostea însăşi. Catherine, autoarea-naratoare, este prima iubită a lui Thomas; în timp, relaţia lor se converteşte mirabil în prietenie, rezistentă la crize, orgolii sau pasagere înstrăinări.

Cine este Thomas Bulot?

Un adolescent de 17 ani, iniţial revoltat împotriva taxelor de înscriere la facultate, mărite exagerat, locuind într-o mansardă pe care părinţii au fost de acord s-o închirieze, pentru a-şi cultiva nevoia de independenţă; trăind primul eşec, atunci când nu-şi vede numele pe lista reuşiţilor la Şcoala Normală Superioară. Relaţia cu Catherine. Călătoria în Statele Unite. Comparaţii, proiecte. Admiterea la Columbia University, studii, prieteni, iubite. Thomas e înalt, suplu, carismatic, are o nestăvilită poftă de viaţă şi de sex. Sylvie, Elisa, Ana, Olga, Nora. Cu fiecare femeie, incandescenţă şi cenuşă. În jurul lui, prietenii îşi aşază viaţa pe o dimensiune confortabilă: serviciu, căsnicie, copii. Şi-au găsit locul şi rostul:

„Mai e puţin până faci treizeci de ani, prietenii tăi deja şi-au făcut un rost. Sebastien s-a întors la Paris, a prins un post la Liberation şi s-a mutat împreună cu iubita lui; Nicolas e şi el cu cineva şi lucrează la un agent literar newyorkez; Sophie şi-a făcut propria casă de discuri; Christophe şi-a luat licenţa de profesorat şi s-a însurat cu o irlandeză; până şi sora ta mai mică, care nu are decât 26 de ani, şi-a găsit un serviciu la o firmă şi tocmai te-a anunţat că e gravidă. Iar tu tot student eşti şi tot celibatar” (pag. 79-80).

Thomas este, clar, o fiinţă afară din rând. O ia mereu de la capăt, iar şi iar, într-un maraton profesional şi afectiv: aplică pentru diverse slujbe, profesează la mai multe colegii şi universităţi, se îndrăgosteşte şi mereu crede că viaţa se rostuieşte cumva de la sine. Citeşte, scrie, publică. Când are bani, îi cheltuieşte frenetic. E prea inteligent. Prea direct în relaţiile cu oamenii, durează şi doare până cînd învaţă strategiile necesare comunicării. Frenezia şi blazarea, lumina şi umbra. Trimite scrisori de intenţie, cv-uri, merge la interviuri. Un timp, lucrurile merg, dar nicăieri nu există, pentru el, continuitate…

Când suma eşecurilor devine îngrijorătoare, diagnosticul de bipolaritate are o imensă uşurare. Îl despovărează de conştiinţa ratării, care-l rodea nesăţios. Dacă există un nume pentru răul care-l locuieşte, există cu siguranţă şi un tratament. Antidepresive care, un timp, fac lucrurile să meargă. Dar timpul lucrează. Ca să-şi păstreze jobul, trebuie să-şi termine cartea la care scrie. Şi nu poate. Cere o amânare, dar viaţa lui a însumat deja prea multe amânări. Mama, prietena şi susţinătoarea lui, a murit, doborâtă de cancer. Sora cea mică încearcă să-l ajute, la fel şi prietenii. Trupul zvelt devine greoi din cauza medicamentelor combinate cu alcool. Crizele alternează cu momentele de seninătate, în care Thomas luptă să trăiască. Pare de necrezut că un om tânăr, inteligent, talentat, pasionat de literatură, muzică şi filosofie, cu trecere la femei, poate ajunge la capăt de drum la doar 39 de ani. Thomas va recurge la ultimul gest abia după ce va fi epuizat toate încercările de a se sustrage capotării. Abia atunci când iluminarea, via Proust, „că moartea îşi face adăpost în noi cu multă vreme înainte de a ne ucide şi că ani şi ani de zile ni se face cunoscută drept vecin ori colocatar”, abia atunci liniştea coboară în fiinţa lui:

„Întreaga ta viaţă, încă de la naştere, nu a fost decât o linie îndreptându-se către acest moment (…) Zarurile sunt aruncate. De ani de zile, sentinţa se tot amână. Poate încă de la plecarea în Statele Unite. Nu cumva ţi-ai părăsit ţara tocmai pentru a-ţi proteja mama şi sora?” (pag. 242).

Cercul se închide. „Cartea mea încearcă să sensibilizeze, să trezească conştiinţe”, spune Catherine Cusset, sugerând că societatea ar trebui să fie mai atentă la problemele unor oameni ca Thomas. La vieţi ajunse în impas. La inadaptare.

Pe site mai găsiți interviul realizat de Nona Rapotan cu autoarea, cu prilejul lansării traducerii în limba română a cărții.

De asemenea, tot pe site găsiți cronica la ediția în limba franceză a cărții realizată de Victor Morosoff.

1192913 „Celălalt pe care-l adoram” de Catherine Cusset