„Volumul lui Cristian Fulaş este unitar în diversitate: tema este aceeaşi, a alienării contemporane. Autorul nu comite însă texte teziste; el are o mare imaginaţie epică, ştie să imprime prozelor efectul de verosimilitate: personajele sînt vii, crizele lor te izbesc şi se reţin. Cei frumoşi şi cei buni este intervalul experimental al unui foarte bun prozator, de la care, sînt absolut convins, vom avea parte de multe surprize cît se poate de plăcute. Cristian Fulaş este unul dintre prozatorii noului val, care nu numai că îşi ia vocaţia în serios, dar are şi posibilităţi extrem de diverse şi de rafinate.” (Bogdan Creţu)
„Proza lui Cristian Fulaş (mai corect ar fi să spun «scrisul», pentru că sîntem, în cazul său, la limita fixării în gen) este o întîlnire neaşteptată a unei acuităţi teoretice «bolnăvicioase», de şcoală post-structuralistă (cu Derrida pe drapel), aşadar trăind din obsesia nu a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienţă de viaţă la fel de «bolnăvicioasă», ce însumează trauma existenţială, adicţia, recuperarea antieroică, dar nu mai puţin miraculoasă, alienarea, acedia, nihilismul subminat de autoderiziune – pînă spre zonele cele mai ascunse ale umanului. A se (re)vedea neapărat şi Fîşii de ruşine şi După plîns, romanele ce precedă volumul de faţă. Dacă ar fi doar derridian, scriitorul s-ar izola probabil într-o meticulozitate maniacală, care şi-ar pierde obiectul. Dacă ar miza numai pe «autenticitate», ar intra în zona mizerabilismului, printre caizii ei obosiţi. La Fulaş conjuncţia extremelor potenţează ambele ipostaze, textul şi viaţa devenind consubstanţiale în continuum-ul a ceea ce prozatorul numea undeva «mai-mult-ca-prezentul». Şi care e, de altfel, marca sa distinctivă, ce-i fixează conturul de autor chiar cînd îşi dă, ca în volumul de faţă (unde găsim cel puţin un text excepţional, «Liniştea», printre altele bune şi foarte bune), şi teme heterodiegetice.” (O. Nimigean)
Cristian Fulaş (n. 3 iulie 1978, Caracal) a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fîşii de ruşine, Gestalt Books (Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant, Editura Tracus Arte. În 2016 publică După plîns, Casa de editură Max Blecher – Gestalt Books, nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi. Activează ca traducător; a tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză. Dintre ele amintim: Christophe Bataille, Visul lui Machiavelli, Mathias Enard, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, Boussole (în lucru), Jenny March, Mituri clasice, Alain Prost, Istoria relaţiilor internaţionale, Gianni Francesetti, Michela Gecele, Jan Roubal, Aplicaţii clinice ale psihoterapiei Gestalt. Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest, care se desfăşoară la Bucureşti.
– fragment-
Biroul e spaţios, probabil mai mare decât majoritatea apartamentelor din oraş. Grandomania şefului e lucru vizibil, şi-a pus pe pereţi absolut toate realizările (diplome, copii, maşini, case, alte chestiuni din viaţa personală, inclusiv o fotografie cu soţia şi picturi în ulei cu amantele), nimic nu e mai important în ochii lui decât propria persoană. Poartă haine incredibil de scumpe şi ţine la vedere cheia maşinii sport pe care o conduce ; totul în jurul lui e creat şi menţinut pentru a epata. Chestiune de forţă. Pavel se aşază pe unul dintre fotoliile de epocă din faţa biroului, îşi aprinde o ţigară şi aşteaptă să fie invitat să-şi spună păsul. E lăsat să aştepte, ca de obicei, dar a învăţat de mult jocul ăsta şi nu mai poate fi impresionat. Apoi: Ia spune, dom’ne, de ce ai vrut să ne vedem? Ce arde? Nu înţeleg de ce nu a intrat investigaţia de săptămâna trecută. Am muncit o lună la ea. Draci! Eşti un idiot, ăla mi-e prieten. Cum să public eu aşa ceva în ziarul meu, ai înnebunit? Oricum, vei fi plătit pentru munca ta, dar ciocul mic, o vorbă să mai ajungă la mine şi te duci acasă sau unde ai tu treabă. Dar, şefu’… Niciun şefu’. Ţi-am zis, asta nu intră, găseşte şi tu pe altul, ăsta mi-e prieten. Spre surprinderea omului din spatele biroului, Pavel zâmbeşte. Mă gândeam, totuşi, să vă uitaţi prin dosarul ăsta. Am ginit un greu, poate facem o treabă cu el. Zi-mi, mă, aşa, nu mă mai pune şi tu să citesc, ce dracu’, ce sunt eu, corector? Pavel îl priveşte cu o veselie neomenească, chiar zâmbeşte. Nu, nu pot, e prea complicat. Hai, citiţi un pic, nu strică. Cu o scârbă enormă, şeful ridică dosarul lucios de pe birou şi îl deschide. Citeşte mai întâi relaxat, apoi începe să se înnegrească treptat şi se apleacă din ce în ce mai mult deasupra mesei. Îşi umezeşte degetul, dă pagina, aprinde maşinal o ţigară, citeşte, aprinde încă o ţigară şi o pune şi pe aceea în scrumieră, lângă prima. Se ridică, face un tur de birou, zâmbetul angajatului îl urmăreşte în tot acest timp ca o cameră de filmat. Se aşază, închide dosarul şi îl pune deoparte, se lasă pe spate în scaun şi trage adânc din ţigară. De unde pizda mă-tii ai adunat toate astea, măi dragă, ia spune? Diverse locuri, şefu’, diverse, dar trebuie să recunoşti că am muncit ceva. Pavel (îi spune pe nume aproape cu afecţiune, lucru fără precedent), sper că îţi dai seama că ai aici numai porcării. Numai lucruri inutilizabile, ai muncit ca un idiot şi nu vei rezolva nimic. O, chiar aşa? Păi dacă aşa zici, atunci să le dau concurenţei, ce zici de asta? Sigur le-ar plăcea un articol imens, de vreo patru pagini, cu uriaşele tale realizări. Cine ar fi bănuit că lucrezi pentru stat şi îţi dai singur subvenţii, ha? Cine ar fi bănuit că în nouăşpatru erai vai mama ta, dar ai şantajat pe cine a trebuit, te-ai împrietenit cu puterea şi brusc te-ai ales cu un trust întreg? Nuuu, nimeni nu s-a gândit nici o secundă la asta, tu eşti stâlpul societăţii, îmi dai mie o mie cinci sute de lei pe lună şi tu câştigi cinzeci de mii de euro, ce e mai natural de-atât? Başca salariul de la stat şi alte minuni, nu şefu’? Frumoasă viaţă duci! Zi-mi, mă, ce vrei şi ieşi dracu’ afară de aici, jegule. Hai, să te-aud! Bagă! Pavel îl priveşte aproape cu dragoste, l-a învins, e al lui acum. O sută de mii, acum. Secretar General de Redacţie, cu salariul corespunzător ăluia pe care-l înlocuiesc. Şi concediu o lună fără să mă întrebe nimeni nimic. Plus, îmi publici orice carte scriu fără comentarii. Hai că nu e mult. Şeful îl priveşte cu un calm care nu mai are nimic omenesc. Ştie că nu are ce face, ştie că ar fi sfârşitul dacă javra ar face publice documentele din dosar, e convins că hârtiile din faţa lui sunt copiate, nu sunt unicate. Pune mâna pe telefon, apelează un număr rapid, rosteşte scurt: Adu-mi o sută de mii, acum. Te aştept. Apoi, spre Pavel, zâmbind mieros: Şi în rest, familia e bine? Toate bune, Păvăluţ dragă? Da, sigur, ne străduim să mergem mai departe, ne târâm şi noi cum putem. Afară cântă toate păsările paradisului, un soare binevoitor se strecoară abia simţit prin storurile ferestrelor uriaşe ale biroului, un râu de lapte şi miere unduieşte duios între cei doi, de acum prieteni, legaţi prin cele mai crunte secrete cu putinţă. Discuţia lor e una amabilă, tonurile sunt calde şi prietenia creşte, mugurii ei înfloresc în jerbe de culoare şi lumină, în curcubee, în aure. Aghiotantul şefului intră tăcut, pune un plic ministerial pe birou, o mână îl împinge spre destinatarul lui şi plicul îşi găseşte locul în geantă, alături de alte nimicuri. La şedinţa care urmează, Pavel e uns în funcţia pe care o ceruse, iar fostul Secretar General primeşte o funcţie nou inventată, de director editorial. În lumea mică a redacţiei e atâta pace, încât până şi tavanele înnegrite de fum par să capete o nuanţă azurie, se aseamănă cu cerurile în care a pătruns Pavel, iar la plecare, două ore mai târziu, mesajul panicat din telefon nu-l descumpăneşte deloc, e ceva perfect normal parcă. Sunt trei cuvinte simple: vin acum acasă. Nimic mai normal, nimic mai natural. Eva vine acasă. Dar unde, Doamne iartă-mă, să se ducă? Unde?
