Cea mai mică femeie din lume. „Tu știi că trăiești?”

Încrezător, mă lăsa să-i văd urâțenia, care era latura lui cea mai inocentă.” Clarice Lispector

„Mărturisindu-și dragostea, Vera era fermecător de frumoasă, vorbea frumos și cu pasiune, dar ceea ce simțea el nu era plăcere, nu era bucuria de a trăi, cum ar fi vrut, ci doar compătimire față de Vera, durere și părere de rău că, din pricina lui, o ființă atât de bună suferă.” A.P. Cehov

Ilustrare a conceptului de autenticitate, proza scrisă de Clarice Lispector focalizează anumite momente semnificative și rezumă restul existenței lipsite de importanță a unui personaj fără aură. Mai curând simple, schematice, personajele sunt construite pe o singură dimensiune relevantă, cea a spațiului lăuntric, un teritoriu ascuns, minat de dorințe reprimate și de autosabotare.

Accentul cade pe acele intervale temporale cu durată relativă în care personajul, de obicei o femeie, ajunge din întâmplare într-o zonă de conștiință unde se confruntă cu un adevăr greu de pus în cuvinte, exprimabil însă în reacții emoționale puternice. Ai sentimentul, privind femeile care-și caută echilibrul, feminitatea, fericirea și toate celelalte deziluzii, că existența însăși este alcătuită din fragmente imposibil de așezat în forme coerente. Cu câteva excepții, povestirile sunt toate variațiuni cehoviene pe aceeași temă: eșecul sentimental sau încercarea de a avea altă ființă omenească doar pentru sine.

Psihologiilor feminine le sunt atașate complexe narcisiste. Psihologiilor de tip masculin, mai puțin prezente în text, le este proprie iubirea de tip vanitate. Oricum, iubirea generoasă, dăruire de sine, nu există. Cel care iubește vrea ceva la schimb, de multe ori acel ceva imposibil de oferit – devotament, exclusivitate, atenție până la epuizare. Natura umană nu este deloc rezonabilă:

„Te iubesc, spuse ea atunci cu ură pentru bărbatul a cărui cea mai mare crimă nepedepsită era aceea de a nu o dori. Te urăsc, spuse ea, implorând dragostea bizonului.” (p. 220, Bizonul)

Dimineața este potrivită pentru astfel de confruntări cu sinele. Noaptea a șters patima. Sufletul, ca un receptacul, nu mai este încărcat de trăiri haotice. Privirea se limpezește și alunecă pe deasupra suprafețelor, verifică texturile, culorile, parfumurile. Simțurile sunt întregi și primesc preaplinul unei zile care, abia la început, are privilegiul de a lăsa iluziile întregi. În liniște, pătrunde prin fereastră lumina și, odată cu ea, freamătul vieții din afară. Lucrurile mărunte sunt luate în seamă, redescoperite, li se acordă altă semnificație.

„Era una dintre acele dimineți care par suspendate în aer. Și care seamănă cel mai mult cu ideea pe care ne-o facem despre timp.” (p. 194, Începutul unei averi)

„Orologiul bate de nouă. Un sunet ascuțit, strident, urmat de o bătaie suavă, ca un ecou. Apoi, tăcere. Pata luminoasă de soare se întinde câte puțin peste iarba din grădină. Se cațără pe zidul roșu al casei aruncând miriade de sclipiri de rouă peste planta agățătoare. Găsește o breșă, fereastra. Intră. Și imediat pune stăpânire pe odaie, păcălind vigilența perdelei diafane.

Luísa rămâne mai departe nemișcată, întinsă peste așternutul răvășit, cu părul răsfirat pe pernă. Un braț într-o parte, altul în cealaltă, răstignită de moleșeală. Căldura și lumina soarelui invadează odaia. Luísa clipește. Se încruntă. Face o grimasă. Deschide ochii în cele din urmă și rămâne cu ei ațintiți în tavan. Încet-încet, ziua i se strecoară prin tot trupul. Aude foșnetul unor frunze călcate în picioare. Pași îndepărtați, mărunți și grăbiți. Un copil aleargă pe stradă, se gândește ea. Din nou, liniște. Se amuză, preț de-o clipă, ascultând-o. E absolută, ca moartea.” (p. 15, Triumful)

Personajele sunt construite pe două coordonate. Un ochi rece le privește dinafară, înregistrând o fustă prea scurtă, fața transpirată, mersul dezordonat, chipul străbătut de riduri acoperite de praf. Un alt ochi are acces la lumea dinăuntru a personajului, la dezordinea interioară, înregistrând atent, ca în celebrul proces-verbal de conștiință, trecerile bruște de la o stare la alta, scenariile mentale, inconsecvențele de judecată, puseurile irepresibile de narcisim, adică subtila alcătuire a ființei unei femei. În fraza amplă încap, enumerate, fragmente de viață personală expuse brusc privirilor indiscrete, judecății publice, etichetării sociale, odată cu răsturnarea pe caldarâm a unei genți:

„Lividă, aruncată afară din biserică, se uită nemișcată la pământul de unde plecase și căruia din nou îi fusese dăruită. Își aranjă fusta cu grijă. Nu se uita la nimeni. Stânjenită ca în ziua în care, în mijlocul mulțimii, tot ce avea în geantă îi căzuse pe caldarâm și tot ce fusese mai de valoare, păstrat în secret în geantă, dat în vileag în colbul străzii, dezvăluind meschinăria unei vieți intime pline de precauții: pudră, chitanțe, stilou, ea culegea de pe trotuar crâmpeie din eșafodajul vieții sale. Se ridică de pe banchetă amețită, ca și cum s-ar fi scuturat după un accident. Deși nimeni nu o băga în seamă, își aranjă din nou fusta, făcea tot posibilul să nu se creadă că fusese slabă și defăimată, își proteja semeață oasele rupte.” (p. 216, Bizonul)

Cu surprindere, cititorul descoperă în prozele acestea și fragmente epistolare, o corespondență stranie, cu destinatar închipuit. Nefiind cu adevărat o corespondență, ci mai mult o formulă de acomodare cu improbabile scenarii sentimentale, paginile Idalinei către Hermengardo impresionează prin nevoia definirii propriei identități, destul de confuze, prin raportare la celălalt, un sine absent.

Așadar, Idalina îi scrie lui Hermengardo. Pare o femeie îndrăgostită, obișnuită să fie sinceră până la transparență. Hârtia suportă mărturisiri despre fericire și nefericire, în fond, un puseu emoțional. Pentru ca, spre finalul epistolei înflăcărate, cititorul să afle că el nu știe de existența ei. Hermengardo e doar un bărbat care iese, fumând, la o fereastră oarecare, în vecinătate.

Nu e foarte clar cum îl folosește, în scenariile ei mentale, această tânără pe bărbatul necunoscut. Scopul mărturisit este acela că se apără de alte tentații, de pasiunile reale, care au dezavantajul de a provoca suferință. Lui Hermengardo sau José, fata nu s-a decis încă ce nume are în fantezia ei necunoscutul, i-ar trebui un simț subtil pentru a intui, de la distanță, că este iubit pătimaș. Scrisoarea este o mostră de nebunie, un delir erotic, stare în care Idalina este pierdută cu totul. Pagina se încheie așa:

„Și de aceea, regele meu, îți sărut părul și mâinile. Și mă simt atât de recunoscătoare și fericită, că s-ar putea ca într-o bună zi să-ți trimit toate scrisorile pe care ți le-am scris.” (p. 85)

Aceeași tânără care traversează, ca Emma Bovary, chinurile iubirilor imaginare, trece de la formule inofensive de mulțumire la sfaturi imperative către Hermengardo – sau José, depinde de momentul crizei sentimentale desfășurate la distanță de celălalt (străinul care fumează la o fereastră), în perfecta necunoștință de cauză a destinatarului. Între prima și cea de-a cincea scrisoare este evidentă schimbarea de ton.

Mai întâi, corespondența abundă în lamentări legate de ploi care întrețin depresia, legătura dintre vârstă și fericire, considerații pe marginea operelor lui Cervantes, Kipling și Beethoven, apare apoi ironia distructivă, adevărata putere camuflată de aparenta slăbiciune a celei lovite de dragoste (ca de un tramvai, vă asigur, ca de un tramvai). Iubirea, stimulată de cea mai intensă imaginație, este un câmp de luptă. Finalul relației (imaginate) nu e niciodată pe măsura energiilor consumate, devine, ca de obicei, simplă validare a amorului propriu, căci e important, nu-i așa, cine părăsește pe cine. Hermengardo ar trebui să se dedice visurilor imposibil de împlinit, cele care nu mor niciodată, sfat din care se vede că Idalina are toate calitățile femeilor refuzate, e ironică și pozează, ușor ridicol, în persoană inaccesibilă. Are și simțul umorului. Hermengardo ar avea ce regreta:

„Și dacă nu poți să-mi urmezi sfatul, pentru că mai nesățioasă decât orice este viața, dacă nu-mi poți urmări sfaturile și toate programele pe care le inventăm ca să ne îmbunătățim, mestecă niște pastile mentolate. Sunt atât de răcoritoare.

A ta, Idalina” (p. 92, Scrisori către Hermengardo)

În aceeași tonalitate și cu același tip de mijloace narative ca în „Aproape de inima vijelioasă a lumii” și „Fericire clandestină”, volumul „Cea mai mică femeie din lume” are farmecul unui limbaj delicat, pe măsura ideilor puse în lumină. Clarice Lispector captivează prin dezinvoltura inteligenței, prin rafinament și autenticitate.

Proza scurtă i se potrivește acestei autoare, care știe să creeze o gradare a situațiilor și a stărilor pe care le traversează personajele, ființe fără statut social clar, mai mult contururi emoționale declanșate în momente de tip revelație. Pare că tot ce este în afară rămâne vagă contextualizare a trăirilor, singurele importante în justificarea evadării din real.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

CLARICE LISPECTOR (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H.(1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american.

Las mai jos alte fragmente:

„Speranța era păcatul meu capital.” (p. 224)

„Scuză-mă. Dumneata ai eșuat și nu reușești să te afirmi decât prin intermediul imaginației.” (p. 26)

„Sufletele slabe ca tine sunt duse cu ușurință spre orice nebunie, doar cu o singură privire, de sufletele tari ca mine.” (p. 34)

„Încurcătura mea provine din aceea că un covor e țesut din atâtea fire, iar eu nu mă pot resemna să urmăresc doar unul; încâlceala mea vine din aceea că o poveste este alcătuită din mai multe povești. Și nu le pot povesti pe toate – câte un cuvânt mai adevărat ar putea din nou în ecou să rostogolească în prăpastie semeții mei ghețari.” (p. 224)

„De învățat, eu nu învățam nimic în orele acelea. Jocul de a-l face nefericit mă absorbea prea mult. Suportându-mi cu dezinvoltă amărăciune picioarele lungi și pantofii mereu scâlciați, umilită că nu eram o floare, dar, mai ales, torturată de o copilărie imensă, temându-mă că nu se va mai sfârși niciodată – și mai nefericit îl făceam și-mi scuturam semeață singura mea bogăție: părul lung pe care plănuiam să-l fac frumos într-o bună zi cu o ondulație permanentă și pe care, cu gândul la viitor, îl scuturam. De învățat, nu învățam, mă bazam pe divagațiile mele mereu reușite și pe care profesorul le considera încă o provocare a fetei odioase.” (p. 226)

„Sunt atâtea forme de a fi vinovat și de a se pierde pe vecie și de a se trăda și de a nu se înfrunta pe sine.” (p. 211)

„Trandafirii lăsaseră înlăuntrul ei un loc fără praf și fără somn. În sufletul ei, trandafirul acela, pe care cel puțin l-ar fi putut lua fără să afecteze pe absolut nimeni, îi lipsea. Ca o privațiune mai intensă.” (p. 148)

„Își scoase ochelarii, poate ca să vadă mai bine, deoarece, cu ei în mână, respiră adânc. Lumina se reflecta în lentile, care trimiseră semnale ascuțite. Fără ochelari, clipea cu ochi limpezi, aproape întineriți, neobișnuiți. Își puse ochelarii înapoi, deveni un domn de vârstă mijlocie și luă din nou sacul.” (p. 206)

„Într-o altă casă, pe un perete, s-au apucat cu entuziasm să măsoare cu ruleta cei patruzeci de centimetri ai Micuței Flori. Și tocmai pentru asta s-au minunat și s-au speriat: ea era chiar mai mică decât ar fi putut născoci cea mai năstrușnică imaginație. În sufletul fiecărui membru al familiei se născu, nostalgică, dorința de a avea pentru sine acel lucru mititel și de neîmblânzit, acel lucru care nu era de mâncare, acel izvor permanent de caritate. Sufletul flămând al familiei dorea să i se dedice. Și, într-adevăr, cine oare nu și-a dorit să aibă o ființă omenească doar pentru sine? Ceea ce, este adevărat, nu e întotdeauna comod, sunt momente în care nu dorești să ai sentimente.” (p. 168)

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940–1964 de Clarice Lispector