Casa Olandeză. Capul-sus-umerii-înapoi

Motto: „Taică-tău socotea casa aia cel mai frumos lucru din lume şi şi-a găsit o femeie care era de aceeaşi părere cu el.” Ann Patchett

Titlul este perfect ales: casa de pe strada VanHoebekk din Elkins Park este personajul principal în romanul semnat de Ann Patchett, scriitoare nominalizată pentru Pulitzer Prize for Fiction, 2020. Fiind vorba despre o casă şi despre obişnuinţa de a face, psihanalitic, o legătură între prezenţa feminină şi atmosfera căminului familial, Tolstoi şi Sofia Andreevna, cu viaţa lor de la Iasnaia Poliana, ar fi prima referinţă. A doua referinţă, mai apropiată de visul american imaginat de Ann Patchett, este Marele Gatsby, romanul lui Francis Scott Fitzgerald.

Impunătoare, înconjurată, iniţial, de foarte mult teren, Casa Olandeză are o arhitectură neobişnuită şi o istorie pe măsură. Oscilând între rafinament şi kitsch, transparenţă absolută şi spaţii obscure, intimitate şi expunere excesivă, Casa Olandeză, care se dovedeşte imposibil de abandonat, nu lasă dubii asupra averii proprietarului:

„̶ E atât de multă sticlă aici! a zis Andrea, cântărind, parcă, din priviri dacă nu cumva se poate schimba ceva, dacă sticla n-ar putea fi înlocuită cu un zid adevărat. Nu te deranjează că ţi se uită lumea înăuntru?

Nu numai că puteai să vezi tot ce se întâmplă în Casa Olandeză, dar vedeai şi dincolo de ea, chiar prin ea. Casa era cu un nivel mai joasă în partea centrală, iar holul mare de la intrare ducea direct înspre observator, cum îi ziceam noi, care avea un perete numai cu ferestre ce dădeau în curtea din dos. De pe aleea de acces puteai să îţi laşi privirea să alunece pe treptele din faţă, pe terasă, înăuntru, pe uşile de la intrare, de la un capăt la altul al pardoselii de marmură de pe hol, dincolo de geamurile observatorului şi să zăreşti ramurile de liliac ce se unduiau neabătut, în voia lor, în grădina din spatele casei.

Tata s-a uitat în tavan, apoi de o parte şi de alta a uşii, de parcă abia atunci s-ar fi gândit la asta.

̶ Suntem totuşi destul de departe de stradă, a zis.

În acea după-amiază de mai, teii care împrejmuiau proprietatea ca un zid aveau frunzişul mai bogat. Peluza verde, povârnită, în care mă rostogoleam vara ca un căţeluş, era largă şi cu iarba deasă.

̶ Bine, dar noaptea? continuă Andrea pe un ton îngrijorat. Mă întreb dacă nu s-ar putea pune nişte draperii.

Să pui draperii care să acopere priveliştea mi s-a părut nu doar ceva de neconceput, dar şi cea mai mare idioţenie pe care am auzit-o vreodată.

̶ Da’ dumneavoastră aţi tras cu ochiul vreodată noaptea la noi în casă? făcu Maeve.

̶ Să nu uităm cât de mult teren era pe-aici pe vremea când a fost construită casa, a spus tata, tăindu-i vorba lui Maeve. Erau mai bine de două sute de acri. Proprietatea se întindea până în Melrose Park.” (p. 17)

Draperiile acelea, invocate de mai multe ori, sunt o metaforă a spaţiului privat. Toate personajele din acest roman se asigură că există asemenea spaţii personale, în care nu se poate pătrunde fără acceptul lor:

„Sandy a trebuit să dea draperiile în lături ca să mă găsească.

̶ De ce-oi trage draperiile astea?

Citeam.

̶ Pentru intimitate, i-am răspuns, cu toate că la vârsta de opt ani habar n-aveam de aşa ceva. Îmi plăcea mie cuvântul ăsta şi-mi plăcea senzaţia de linişte şi izolare într-un spaţiu restrâns pe care mi-o dădeau draperiile trase.” (p. 9)

Casa Olandeză este iubită sau antipatizată – cale de mijloc nu există. Schimbarea proprietarului acestui imobil-reper, o adevărată investiţie, arată și trecerea de la statutul de privilegiat al vieții la cel de perdant. Cyril Conroy dă lovitura, printr-o investiţie pe piaţa imobiliarelor. Câştigă Casa Olandeză, dar îşi pierde soţia, adeptă a eliberării de orice dependenţă, mai cu seamă de valorile consumerismului. Cât de importanţi sunt banii, ce pierzi şi ce câştigi, cât îţi trebuie ca să fii fericit, există justiţie imanentă?! Iată multe întrebări la care găseşti răspuns în paginile acestei cărţi. Un răspuns convenabil: da, poţi pierde totul, ca, apoi, să poţi lua înapoi ce-ai avut şi mult peste asta.

Romanul Casa Olandeză ar putea fi citit şi în cheia unui manual de educaţie parentală. Copiii se străduiesc să facă ceea ce li se spune, fiindcă îşi doresc afecţiunea părinţilor. De exemplu, Maeve încearcă să îşi păstreze postura corectă, reuşind să pară excesiv de rigidă. Maeve şi Danny păstrează toată viaţa obiceiul de a se raporta întâi la principiile deprinse de la tată (care nu este deloc un om rău), în copilărie, şi apoi la ceea ce-şi doresc ei:

„Maeve avusese tendinţa să stea cocoşată, dar tata s-a ţinut mereu de capul ei să îşi corecteze ţinuta. Soră-mea aproape că nu mai avea nevoie de alt nume decât Capul-sus-umerii-înapoi. Ani de-a rândul, tata i-a tot bătut cu podul palmei între omoplaţi ori de câte ori trecea pe lângă ea, ceea ce a avut drept consecinţă nedorită faptul că Maeve stătea acum dreaptă ca un soldat din garda reginei, ba chiar ca regina însăşi. Până şi eu îmi dădeam seama prin ce ar putea să-i intimideze pe cei din jur: prin înălţime, prin zidul de păr negru, lucios, prin felul cum obişnuia să îşi coboare privirea în loc să îşi arcuiască gâtul şi să îţi plece capul. Eu însă, la vârsta de opt ani, nu aveam încă probleme, fiind mai scund decât femeia cu care avea să se căsătorească tata.” (pp. 12-13)

Din păcate, şi bolile copiilor îşi au sursa, uneori, chiar în relaţia defectuoasă cu propriii părinţi, cum e cazul lui Maeve, al cărei diabet este declanşat de momentul abandonului – mama părăseşte casa, fără să dea explicaţii. Odată însuşite anumite principii, aşa cum au dorit părinţii, copiii le folosesc, în disputele familiale, ca pe armele ideale:

,,Tot ce o învățase tata era acum folosit împotriva lui: Maeve, stai dreaptă. Maeve, uită-te în ochii mei când vrei să mă rogi ceva. Maeve, nu-ți mai trece mâinile prin păr. Maeve, vorbește tare, nu aștepta de la nimeni să-ți facă ție favoarea să te asculte dacă nu binevoiești să-ți folosești vocea cum trebuie.” (p. 46)

Copiii urmează inconştient modelul parental. Om în toată firea, Danny seamănă izbitor cu tatăl său, şi nu doar fizic. Va abandona o carieră strălucită în domeniul chirurgiei pentru că este interesat de domeniul construcţiilor. Danny Conroy moşteneşte aceeaşi incapacitate de a le povesti soţiei şi copiilor lucruri despre trecutul său, aşa cum, e drept, moştenise şi abilitatea de a face investiţii imobiliare. Trebuie să fie greu să trăieşti o viaţă alături de un om, tată sau soţ, despre care nu prea ştii nimic:

„Aproape tot ce ştiam despre tata se baza pe ceea ce vedeam: era înalt şi subţire, avea pielea arsă de soare şi părul de culoarea ruginii, ca şi al meu. Toţi trei aveau ochi albaştri. Abia putea să îşi îndoaie genunchiul stâng, care îl supăra mai mult iarna şi când ploua. Nu sufla o vorbă despre asta, dar nu era greu să ne dăm seama când are dureri. Fuma Pall Mall, îşi adăuga lapte în cafea, dezlega cuvinte încrucişate înainte să citească ştirile de pe pagina întâi. Iubea clădirile la fel cum băieţii iubesc câinii. […] Tot ce ştiam era că nu trebuie să mai ating subiecte sensibile. Iată despre ce discutam cu tata când eram copil: despre baseball – lui îi plăcea echipa din Philadelphia. Despre copaci – ştia cum se numeşte fiecare copac. Despre păsări – la fel. În curtea din dos ţinea vase cu grăunţe şi putea să identifice cu uşurinţă orice pasăre care venea acolo să ciugulească. Despre clădiri – structura de rezistenţă, detalii arhitecturale, valoarea unei proprietăţi, impozitul pe clădiri sau orice altceva -, tatei îi făcea plăcere să discute despre clădiri.” (p. 67)

Deşi are opt ani, copilul îşi dă seama că nu ştia mai nimic nici despre felul în care a dispărut mama lui de acasă, nici despre bunici, pe care nu-i cunoaşte deloc, nici despre trecutul tatălui său, viaţa din Brooklyn, rude sau prieteni. Tatăl nu fusese niciodată pregătit să răspundă la întrebări, iar fiul nu ştie cum să se descurce cu toate informaţiile pe care le primeşte brusc, cu prilejul unei călătorii la New York:

„Când ne-am urcat din nou în maşină, discuţia noastră s-a încheiat şi am străbătut străzile din Manhattan ca doi străini care nu s-au intersectat niciodată.” (p. 70)

Ca desen general, Casa Olandeză mi se pare o proză sentimentală, extrem de reuşită numai în prima parte, cea a promisiunilor narative. Pentru această primă parte, merită efortul de a duce lectura până la capăt. Totuşi, la final, cea mai bună reacţie pe care o poţi avea este de tip sitcom: mă bucur că Danny a divorţat de Celeste, merita! Poate că ficţiunea seamănă prea mult cu realitatea, când vine vorba despre mediocritate – există familii în care, după decenii de conflicte care păreau ireconciliabile, oamenii fac pace, descoperă că pot convieţui, îngroapă trecutul şi se bucură împreună de averea apreciabilă pe care o deţin. Dacă n-au fost, devin morali şi simpatici, uşor rigizi, dar consecvenţi cu propriile principii, capul-sus-umerii-înapoi.

Pentru că acest roman uşor supraestimat în ansamblu este însă interesant ca stil, amestec de ironie, studiu psihologic şi umor de cea mai bună calitate, las aici câteva secvenţe:

„Ori de câte ori îl întrebam ceva când era tăcut, tata îmi spunea că are o convorbire cu sine însuşi şi să nu îl întrerup.” (p. 65)

„Apoi mi-am amintit ce mi-a spus tata, că e mai bine să nu ne mai gândim la lucrurile pe care nu le putem schimba. Am încercat să îi urmez sfatul şi am văzut că e mai uşor decât îmi imaginam. Nu am făcut altceva decât să privesc geamul compartimentului şi să văd lumea trecându-mi prin faţa ochilor cu viteza săgeţii: oraşe, apoi case, apoi copaci, apoi vite, apoi copaci, apoi case, apoi oraşe şi tot aşa la nesfârşit.” (p. 77)

„Pe vremea aceea nu aveam niciun pic de timp liber şi nu voiam să îmi petrec şi puţinul răgaz de care dispuneam stând în faţa casei ăleia afurisite, dar, până la urmă, tot acolo ajungeam: precum rândunelele, precum somonii, eram captivi obiceiurilor noastre de vietăţi migratoare. Ne prefăceam spunându-ne că am pierdut doar casa, nu pe mama, nu pe tata.” (p.81)

„Andrea şi fetele păreau să trăiască în propriul lor univers paralel, alcătuit din ore de balet şi mers la cumpărături.”

*

„Există momente în viaţă când faci un salt în timp şi trecutul în care erai bine instalat se năruie în urma ta, iar viitorul pe care vrei să-l atingi cu piciorul nu e încă bine conturat, şi astfel rămâi un timp suspendat în aer, nemaiştiind nimic şi pe nimeni, nemaiştiind nici măcar cine eşti tu însuţi.” (p. 128)

„Lucrurile pot fi ieftine, dar degeaba sunt, dacă nu ai bani. Ştiam din experienţă.” (p. 234)

„Celeste se pricepuse atât de bine să facă din mine principala ei ocupaţie, încât eu nici nu observasem.” (p. 181)

„Cea mai mare minciună despre afaceri e că ai nevoie de bani ca să faci bani. Ţine minte ce-ţi spun. Trebuie să fii isteţ, să ai un plan, să fii cu ochii-n patru la ce se întâmplă în jurul tău. Nimic din toate astea nu costă un şfanţ.” (p. 27)

„Poate că-şi închisese într-o cutie dezamăgirile din trecut, dar lua cutia cu ea oriunde mergea.” (p. 238)

*„Unul din noi era cufundat în somn, şi nu ştiam care anume.” (p. 87)

Casa Olandeză de Ann Patchett