Despre dragoste la superlativ – „Romeo și Julieta” în secolul XXI

În 2018 vedeam în cadrul Festivalului Internațional Interferențe organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Woyzeck, în regia unui uimitor de tânăr regizor, Attila Vidnyánszky Jr. Ce au în comun cele două spectacole? Se joacă pe scena mare, organizată în format studio; spectatorii sunt claustrați, la propriu, într-un spațiu amenajat intenționat ca fiind extrem de puțin ofertant cu mișcările – culoare de trecere atât de înguste, încât ai impresia că mergi pe frânghie, se stă umăr la umăr, spadele se încrucișează peste capurile spectatorilor etc. La Woyzeck scena semăna perfect cu un cub, trimitere directă la blocurile sordide din cartierele muncitorești; la Romeo și Julieta, scena este … o piscină, care este de fapt o cupolă de circ, sau, dacă vreți, un mausoleu. O triplare de sens care-i acordă spațiului de joc o valoare de simbol necesară și utilă în dinamica spectacolului. Ce mai au în comun cele două spectacole semnate de Attila Vidnyánszky Jr? O dinamică a absurdului rarisimă, regizorul pare că se simte foarte bine descompunând orice situație în secvențe care, recompuse dau un tablou al nebuniei. Cu alte cuvinte, refacerea drumului înapoi nu înseamnă revenirea la punctul zero, pentru că între timp au avut loc atât de multe schimbări, fundamentale și ireversibile… Ce este interesant la aceste racursiuri, dese, înnebunitoare de-a dreptul, aceste curse de du-te-vino în destinele unor oameni/personaje, este că nimeni nu pare rătăcit; unii sunt frustrați, dominați de noile descoperiri (oglinzile în care se reflectă nu sunt tocmai prietenoase), alții sunt agitați, nervoși, dornici de acțiune, provoacă schimbarea cu orice preț, iar cei mai puțini dintre ei mimează calmul, așteptând deznodământul anticipat (murim cu toții, nu-i așa?).

Cele două tabere – Montague și Capulet – intră și ies în/din arena vieții cu o viteză uluitoare; la circ scenele se succed cu o viteză asemănătoare – artiștii intră, își fac numărul (impecabil din punct de vedere tehnic), fascinează prin precizie și strălucire și se retrag repede, pentru a lăsa loc celorlalți. Să gândești textul lui Shakespeare într-o asemenea manieră este riscant, căci dacă nu știi să te oprești la timp (plusezi prea mult sau dai prea multe indicii spectatorilor, de exemplu) riști să faci oamenii să plece din sală. Pe de altă parte, unul din cele mai mari riscuri pentru o astfel de construcție spectaculară este incoerența, derivată dintr-o inconsecvență justificabilă dintr-un anumit punct de vedere. Până la urmă, rivalitatea, conflictul, opoziția este esența oricărei relații dintre doi oameni sau dintre două grupuri. Romeo și Julieta se află ei înșiși într-o astfel de relație – Romeo trebuie să-i cucerească inima Julietei, iar ea trebuie să fie capabilă să păstreze dragostea acestuia. Gândite în această cheie, toate scenele din textul shakespearean devin suite de opoziții mai mult sau mai puțin violente. De un absurd violent, de fapt, căci, la urma urmei, nimic din ce se întâmplă sub cupola circului nu e din sfera normalității, ci frizează absurdul. Totul este răsturnat, pe dos, femeile devin bărbați și invers, capii familiilor sunt înlocuiți, oamenii nu se mai luptă pentru onoare etc. Singura relație care se construiește pe verticală, ridică oamenii deasupra tuturor evenimentelor, este cea de dragoste. Din acest punct de vedere, devine esențial momentul cu cei doi îndrăgostiți stând într-un echilibru precar/fragil pe frânghia care atârnă din cupolă; cu altă cuvinte, momentul de acrobație devine sinonimul perfect pentru o relație de iubire. Iubirea este o acrobație care cere măiestrie, tehnică și multe alte calități, de care cei doi trebuie să dea dovadă, altfel relația nu rezistă. În aceiași cheie este gândită și scena morții lui Romeo, când Tybalt (Bodolai Balázs este impecabil în fiecare gest) face un mic număr de magie (își pierde și recuperează degetul cu o viteză uluitoare, se joacă cu șarpele etc.). Nu se putea ieși din scenă fără un ultim număr de magie, căci suntem la circ, să nu uităm asta!

Pe de altă parte, astăzi mergem la circ ca să vedem acrobații și numere de magie, căci numerele de dresaj de animale s-au scos, din voința celor care luptă pentru drepturile animalelor. Există cel puțin o trimitere directă la acest aspect – animalele nu sunt tocmai absente din peisaj, se aud păsările, Lorenzo călugărul seamănă pe alocuri cu Sf Francisc din Assisi (cel care deseori în bisericile catolice este reprezentat înconjurat de păsări) și imită cântecul păsărilor perfect. Spectacolul începe și se sfârșește cu monologul lui Herceg (Váta Lóránd), în care este pomenită o găină; amestec de grotesc, magie și strălucire nefirească, căci așa este la circ. Circarii vin, își fac spectacolul și pleacă. Montague și Capulet își spun povestea – una comună, dar cu două versiuni distincte – și pleacă. Nu e treaba lor să urmărească ce și cât s-a înțeles din toată nebunia expusă cu o viteză uluitoare. Îți place sau nu-ți place, ție, ca spectator nu-ți rămân decât două posibilități – fie intri în poveste și suferi dimpreună cu Julieta sau cu Romeo, fie asiști la una dintre cele mai frumoase povești de dragoste răstălmăcită pe înțelesul tinerilor.

Surprinzător pentru mulți este faptul că pe spectatorii maturi reprezentația îi ajută să se apropie mai mult de tineri; muzica de club, ritmurile foarte actuale și diverse ca stil, ajută la introducerea în lumea tinerilor; ca să-i înțelegi, trebuie să te lași purtat de ritmurile atât de îndrăgite de ei. Pe de altă parte, la nivel de show costumul contează foarte mult. La circ ele sunt pline de paiete, pun în evidență corpurile sau scot în evidență anumite trăsături. Costumele din Romeo și Julieta sunt o combinație de elemente de heraldică – ecusoane cu însemnele celor două case sunt regăsite pe costume în locuri dintre cele mai neașteptate/neconvenționale -, detalii de epocă și croiuri extravagante, care țin de contemporaneitate. Baza oricărei combinații de haine rămâne costumul de baie (pe alocuri, unele scene sunt cu trimitere directă la băile din Roma Antică – băile de aburi și masajul îi ajutau pe cei din clasele superioare să se relaxeze și să se refacă, ba chiar contribuiau decisiv la luarea unor decizii istorice).

Un spectacol foarte dinamic, năucitor prin punerea în relație directă a spectatorilor cu personajele – se cere feedback, se așteaptă replică din „sală” – și dezarmant de sincer. Neașteptat de multă improvizație pentur un text scris de Shakespeare! Unele scene sunt în cheie de commedia dell arte, iar altele în cheie Stanislavski – s-a lucrat foarte mult cu fiecare actor în parte și asta se vede la nivel de detaliu. Attila Vidnyánszky Jr. a gândit foarte bine distribuția, astfel încât maturitatea membrilor celor două familii se îmbină perfect cu tinerețea celor doi îndrăgostiți, cărora li se adaugă Benvelio. De altfel, Gedö Zsolt îl transformă pe Benvelio când într-un nebun de curte, când într-un soi de clovn de circ care-și face numărul cu brio, când într-un fel de gazdă a show-ului, din această ultimă ipostază dialogând perfect cu Herceg. De asemenea, se remarcă candoarea Julietei (o să mai auziți de Román Eszter, o văd acasă într-un Cehov), junețea incredibilă a lui Romeo (Kiss Tamás), dedicația doicii (Albert Csilla), parșivenia/șiretenia călugărului (Bogdán Zsolt). Tandemul Capulet – Montague capătă consistență și valoare artistică intrinsecă prin felul cum reușesc cei doi – Kézdi Imola și Szücs Ervin – să jongleze cu trăsăturile de caracter, dar și cu costumele. Nici Paris – Farkas Loránd – nu este de ignorat, strecurându-și personajul în poveste cu un firesc demn de cele mai celebre comploturi ale istoriei.

Romeo și Julieta, în viziunea lui Attila Vidnyánszky Jr. are o mare calitate: nu te lasă indiferent! Te provoacă să iei atitudine; fie îți place foarte mult, fie aproape deloc și ieși din sală. Un manifest pentru artă al tânărului regizor care capătă consistență și valoare intrinsecă astăzi, mai mult ca oricând. Artele frumoase trebuie să existe, căci nicio pandemie de coronavirus nu va putea înlocui nevoia de frumos și emoția cu masca și distanțarea socială. Iubirea triumfă și va rămâne esența oricărei relații umane, atât timp cât vom exista ca specie. Aceasta este lecția lui Attila Vidnyánszky Jr. și despre asta este vorba în Romeo și Julieta.