Povești din spatele Cortinei de Fier

În ultimii ani regăsim pe rafturile librăriilor numeroase titluri despre regimul comunist ca sistem ideologic (din păcate încă adânc înrădăcinat în diverse țări), dar și titluri care ne provoacă să ne punem întrebări despre cum era viața de zi de zi cu într-un stat totalitar. Paradoxal, deși numărul de ore alocat studiului sistemelor totalitare contemporane în gimnaziu și în liceele din România este destul de mare, răspunsurile date în urma unui simplu chestionar despre regimul comunist ne pun pe gânduri. Da, e adevărat: au trecut deja peste 30 de ani de la căderea regimurilor totalitare postbelice din toată Europa de Est, dar mentalul colectiv este în continuare profund marcat de experiențele comuniste; sistemul de valori este în continuare viciat, dovadă faptul că luarea-darea de mită este încă un fenomen de masă în România (începând cu banala cafea și ciocolată dată unui funcționar public sau unui medic și terminând cu luarea/darea de mită pentru obținerea unor contracte de miliarde de euro) sau teama de a da un examen pentru obținerea unui post/funcții, care generează comportamente complexe, cu costuri materiale și psihice uriașe. Generațiile adulte născute în anii postbelici, crescute și educate în tiparele comuniste au reperele de viață cotidiană afectate, ceea ce se reflectă imediat în dificultatea de a separa viața publică de cea privată și de a respecta reguli de „bun simț” în relaționarea cu ceilalți. În acest context este mai mult decât justificată decizia editorilor de a publica volume despre sistemul comunist postbelic, implicit despre modul de funcționare a relațiilor dintre statul-partid și individ și soluțiile de supraviețuire într-un regim totalitar. Colecția Kronika a consacratei edituri Litera ne-a surprins în mod plăcut cu mai multe volume, atent selectate, cu titluri incitante, provocatoare. Ne bucură faptul că reprezentanții editurii au reușit să obțină drepturile de autor pentru două volume mai mult decât edificatoare despre dificultățile insurmontabile cu care s-au confruntat cei de dincolo de Cortina de Fier atunci când au dorit să-și păstreze propria identitate și un sistem de valori bazat pe bine, frumos, onestitate, sinceritate. Ambii autori au în spate o solidă carieră mass-media și au trăit mai mulți ani în țările est-europene, foste comuniste, astfel că rezultatul cercetării lor este unul cât se poate de bine fundamentat. Deși prezintă povestea celui mai faimos spion CIA din spatele Cortinei de Fier, cartea lui David E. Hoffman are același punct de plecare ca al autoarei de la antipozi, Anna Funder: drama individului înregimentat în tiparele comuniste și imposibilitatea de a lua orice fel de decizie proprie:

„În lunga sa scrisoare din aprilie către CIA, Tolkacev vorbea cu dispreț despre ideologia și viața publică sovietice. Spunea că politica, literatura și filosofia „căzuseră de mult timp în plasa unei demagogii impasibile și ipocrite” și a „vorbăriei ideologice goale”, încât încerca să le ignore. Tolkacev mărturisea că nu mai fusese de mult la teatru. Deși îi plăceau operele clasice, piesele sovietice contemporane erau „pline de o păsărească ideologică”. Aceasta era o atitudine des întâlnită. Pe străzi, declarațiile grandioase ale partidului erau gravate pe fațadele de ciment ale stațiilor de metrou și pe porțile fabricilor se vedeau afișe uriașe de autofelicitare. Dar majoritatea cetățenilor sovietici de la sfârșitul anilor 1970 uitaseră de mult de promisiunile unui viitor comunist luminos. Erau ani de stagnare. Uniunea Sovietică alocase resurse uriașe cursei înarmării, astfel încât se produceau pentru consum doar bunuri de cea mai proastă calitate. Lipsurile erau frecvente și frustrante. Oamenii așteptau la cozi ore întregi ca să își cumpere pantofi sau un palton.” (David E. Hoffman, p. 105)

Anna Funder, după mai multe vizite în fosta RDG, uimită, ca să nu zic șocată, de destinele tragice ale germanilor estici, vinovați fără vină în iureșul istoriei, decide să prezinte parcursul câtorva dintre est-germanii care, la fel ca Adolf Tolkacev, îndrăznesc să se opună sistemului, prin metode și tehnici diferite, dar la fel de riscante:

„Mai târziu, Frau Hollitzer mi-a povestit despre Miriam, o tânără al cărei soț murise într-o celulă din arestul Stasi, aflat în apropriere. Umblau zvonuri că „Firma” îi făcuse chiar și o înmormântare de fațadă, mergând până acolo încât să înlocuiască sicriul plin cu altul gol și să incinereze cadavrul propriu-zis, ca să distrugă orice dovezi ale cauzei morții omului (povestea îi va confirmată autoarei – n.n.). Îmi și închipuiam groparii mituiți, prefăcându-se că se opinteau sub greutatea unui sicriu gol, sau poate opintindu-se pe bune, sub greutatea unui sicriu burdușit cu optzeci de kile de ziare vechi sau de pietre. Îmi închipuiam cum trebuie să fi fost să nu știi dacă soțul tău se spânzurase ori fusese omorât de cineva cu care te întâlneai pe stradă, eventual. M-am gândit că mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu acea Miriam, înainte ca imaginația să-mi creeze niște false amintiri.” (Anna Funder, p. 25)

Cititorul, prin parcurgerea celor două volume, va înțelege mai bine ce înseamnă un sistem represiv, cât de important a fost rolul jucat de poliția politică și de ce aceasta a fost printre primele instituții înființate după preluarea puterii de către comuniști în toate statele totalitare. Mass-media abundă de informații despre KGB, dar adeseori rămâi cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri după ce vizionezi documentarele, filmele sau reportajele care încearcă să prezinte evoluția și rolul jucat de aceasta. Despre Stasi s-a vorbit foarte puțin, ceea ce face ca întrebările fără răspuns să fie și mai multe. David E. Hoffman și Anna Funder reușesc să ne clarifice în multe privințe și, inevitabil (dat fiind modul cum s-a instaurat regimul comunist în Germania de Est) vom observa foarte multe similitudini în ceea ce privește modul de funcționare a celor două instituții cheie:

„Este greu de spus când s-a risipit vraja. Fusese promovat atât de repede încât nu avusese niciodată parte de acea stare de relaxare lipsită de griji pe care o avea vechea generație. Era suficient de tânăr încât să se simtă ofensat când lucrurile nu mergeau cum trebuie. La începutul activității sale la KGB, fusese repartizat să lucreze într-o unitate secretă care pregătea rapoarte și analize pentru Politburo. Rapoartele erau modificate potrivit anumitor ordine și erau pline de minciuni și de născociri. Șeimov era scandalizat. A văzut discrepanțele dintre rapoartele șefilor și realitatea străzii (Vai!! Cât de cunoscut ne sună!! – n.n.). Într-o zi a mers la biblioteca KGB și i-a cerut femeii de la ghișeu o carte despre istoria Partidului Comunist. Se considera om de știință, inginer, o persoană care avea respect față de fapte. Poate că urma să găsească într-o asemenea carte răspunsuri la întrebări care îl frământau. Toată lumea care absolvise o facultate urma și un curs despre istoria partidului; ce putea să dovedească loialitate mai mult decât curiozitatea legată de istoria partidului. Bibliotecara i-a cerut actul de identitate, probabil ca să îi informeze pe șefii săi. Se vedea pe fața ei: De ce ar citi cineva așa ceva? Șeimov s-a prefăcut relaxat, și-a manifestat interesul față de altă carte și a plecat cât a putut de repede.” (David E. Hoffman, p. 164 – 165)

Dar autorul american respectă legea nescrisă a istoriei străduindu-se să prezinte cât mai imparțial cu putință lucrurile:

„KGB putea fi, însă, și destul de versat. În 1978, inspectorii au descoperit o antenă în coșul clădirii ambasadei. Nu au aflat niciodată care era scopul antenei. În același an, au examinat mașinile de scris, însă nu au găsit niciun microfon ascuns. În realitate, sovieticii începuseră, încă din 1976, să instaleze aparate secrete de ascultare în mașinile de scris IBM Selectric care erau trimise de Departamentul de Stat la ambasada de la Moscova și la consulatul de la Leningrad pentru a fi folosite de către diplomați. Microfoanele ascunse, care conțineau un circuit integrat, emiteau o transmisie instantanee de date de la tastele mașinilor de scris. Până la urmă, fuseseră instalate microfoane ascunse la 16 mașini de scris, acestea nefiind detectate timp de opt ani, însă niciunul dintre microfoane nu se afla în stația CIA.” (David E. Hoffman, p. 80)

Modul de organizare și funcționare al Stasi era izbitor de asemănător cu al KGB, lucru remarcat și de Anna Funder:

„După căderea Zidului, mass-media germană au numit Germania de Est „cel mai perfecționat stat polițienesc din toate timpurile.” În final, Stasi avea 97 000 de angajați – mai mult decât suficienți, ca să supravegheze o țară de șaptesprezece milioane de locuitori. Dar avea și 173000 de informatori diseminați în populația țării. Estimările spun că, în al Treilea Reich al lui Hitler, exista un agent de la Gestapo la fiecare 2 000 de cetățeni, iar, în Uniunea Sovietică a lui Stalin, câte un agent KGB la fiecare 5 830 de locuitori. În RDG, era un ofițer sau informator Stasi la fiecare 63 de oameni. Dacă mai sunt incluși aici și informatorii ocazionali, raportul urcă, după unele estimări, la un informator pentru fiecare 6,5 cetățeni. Oriunde se ivea vreo formă de opoziție, Mielke descoperea dușmani și, cu cât descoperea mai mulți dușmani, cu atât angaja mai mult personal și mai mulți informatori, pentru a-i ține sub control.

Aici, pe Normannenstrasse, 15 000 de birocrați ai Stasi lucrau zilnic, administrând activitățile agenției din străinătate și controlând supravegherea internă prin fiecare dintre cele paisprezece oficii regionale din RDG.” (Anna Funder, p. 80)

Din păcate, lucrurile nu se vor opri aici. Nichita Hrușciov va decide că e nevoie și de un zid care să rupă orice legătură între Germania federală – democrată – și cea de Est – comunistă. Autoarea merge pe firul poveștii și ne prezintă felul cum a fost trasată linia de demarcație (a reușit să stea de vorbă chiar cu cel care a efectuat munca propriu-zisă) și dramele familiilor care s-au trezit în doar câteva ore separate. Incapacitatea membrilor familiilor de a mai comunica în vreun fel a generat consecințe de neînchipuit, cu efecte în mentalul colectiv pe care Anna Funder le surprinde obiectiv, prin prezentarea evoluției câtorva dintre cei afectați direct sau indirect de decizia lui Hrușciov din 1961.

Dar, orice sistem, oricât de represiv ar fi, poate fi penetrat. Concluzia ni se confirmă parcurgând paginile cărții lui Funder, dar și excelenta sinteză a cazului Tolkacev făcută de autorul american. Dacă după primele pagini suntem tentați să fim circumspecți sau chiar să respingem informațiile prezentate ca fiind de-a dreptul fanteziste, Hoffman are grijă să își fundamenteze demonstrația cu documente obținute direct de la sursă (dovadă notele de la sfârșitul volumului):

<<În iulie, Hathaway a răspuns la întrebările anterioare venite de la stația de la Moscova cu privire la valoarea informațiilor furnizate de Tolkacev. A spus că, și dacă Tolkacev ar fi părăsit Uniunea Sovietică (așa cum și-a dorit – n.n.), „valoarea lucrurilor produse de ele nu s-ar micșora pentru cel puțin 8-10 ani”. De ce? Sistemele de armament pe care Tolkacev le furase deja pentru Statele Unite abia acum erau puse în funcțiune sau se aflau încă pe planșetele de lucru, neputând fi lesne înlocuite. Pe de altă parte, dacă Tolkacev ar fi continuat să spioneze la Moscova, câștigul ar fi fost și mai mare, pentru că în fiecare an ajungeau pe masa sa de lucru noi și noi sisteme de armament.

Prada impresionantă de documente, planuri și diagrame a lui Tolkacev fusese pusă la dispoziția unui număr mic de persoane din Washington în forma sa brută și netradusă. Una dintre aceste persoane era un asistent special din cadrul forțelor armate, care folosise informațiile ca „să oprească sau să redirecționeze” cercetarea-dezvoltarea programelor armatei SUA. Tolkacev le furniza Statelor Unite o hartă menită să pericliteze și să înfrângă două sisteme sovietice de armament de bază: radarele de la sol, care apărau sovieticii de atacuri, și radarele de pe avioanele de vânătoare care le dădeau capacitatea de a-i ataca pe alții. Acesta era un avantaj incomparabil în competiția din timpul Războiului Rece.>> (David E. Hoffman, p. 157 – 158)

Dacă Tolkacev nu apucă să vadă regimul comunist îndepărtat din URSS, el fiind arestat și executat în 1985, „personajele” Annei Funder încearcă să se adapteze în noile tipare trasate odată cu căderea regimului totalitar și unificarea celor două Germanii, încercând să asimileze într-o manieră cât mai constructivă experiența traumatizantă a înregimentării în coordonatele atât de stricte ale statului-partid. Cititorii români vor parcurge ambele cărți aproape pe nerăsuflate, asta și pentru că, inevitabil, vor face asocieri cu propriile experiențe de viață și poveștile personale. Revenirea la democrație s-a dovedit un proces mult mai anevoios decât și-au închipuit germanii, rușii, românii, iar David E. Hoffman și Anna Funder ne ajută să înțelegem de ce încă nu avem reperele unei democrații „reale” în societatea românească și, în general, în Europa de Est, ex-comunistă.

Stasiland. Povești din spatele Zidului Berlinului de Anna Funder