Perfecțiunea nebuniei

Deși textul este lăsat neterminat de Georg Büchner, din pricina bolii care i-a curmat viața la numai 23 de ani, el a cunoscut numeroase montări scenice de-a lungul anilor, poate și pentru că subiectul în sine este unul oarecum atemporal. Ce l-a interesat cu predilecție pe autor în construcția narativă din Woyzeck este omul și drama existenței sale, un subiect comun multor autori de teatru, dar mai cu seamă multora de proză (în special autorilor de romane). Textul este scris undeva pe la 1836, deci înainte chiar și de Revoluția de la 1848 care provoacă marile schimbări politice prin care va trece Europa în următorul secol. Este remarcabil cu atât mai mult acest fragment dramatic, din toate considerentele menționate până acum, dar să nu uităm că pentru Büchner acest text reprezenta doar o firească continuare a studiilor sale de filosofie și medicină.

Woyzeck-personajul este un soldat careși omoară soția deloc fidelă, dar cu care are un copil. Crima săvârșită de acesta trebuie justificată, așa că regizorul construiește în jurul celor doi o lume întragă și o serie de cauzalități care, în final, conduc la punctul culminant – crima. Aceasta este situația pe care se construiește întreg eșafodajul montării lui Attila Vidnyánszky Jr. De fapt, mai bine spus, tânărul regizor maghiar deconstruiește nebunia până în cele mai fine substraturi ale acesteia, mecanismele sociale fiind cele pe care le urmărește îndeaproape. Woyzeck, împreună cu soția și copilul său, trăiesc într-un bloc oarecare din America de Sud, iar faptul că omorul are loc practic în văzul tuturor este cu trimitere directă la cazul celebru al crimei din anii ´60 din SUA, la care au fost foarte mulți martori, dar niciunul nu a intervenit efectiv în împiedicarea evenimentului. De altfel, nu întâmplător, după ce spectatorii au fost conduși spre scaunele lor, te izbește figura unui Woyzeck fascinat de ceea ce vede la TV, indiferent total față de soție și copilul său. Scena se repetă cu mici diferențe și culminează cu momentul în care din televizor evadează practic în scenă o parte din personaje. O aluzie mai evidentă la influența mass-media din zilele noastre nici că se putea! Da, soldatul Woyzeck este o victimă a unor conjucturi nefavorabile, pe asta încercând să pună accentul și regizorul spectacolului în construcția de situații. Soldatul trebuie să se supună, deci să execute ordinele superiorului, indiferent cât de absurde sunt ordinele primite sau câtă dezumanizare ar atrage de la sine; tatăl copilului trebuie să facă față asalturilor continue din partea diverșilor amanți/prieteni ai consoartei, de care el se simte obligat să-l protejeze (cu eforturi uriașe, se pare, dar care n-au avut rezultatul dorit); în calitate de soț, Woyzeck trebuie să apere onoarea celei pe care o iubește, numai că aceasta încalcă în mod deliberat, foarte des și flagrant limitele unei relații normale. Ei bine, toate aceste situații sunt aduse în fața spectatorilor prin intermediul momentelor muzicale: o muzică năucitoare, care se efectiv îți invadează mintea și corpul și te face să sari din scaun, cu pasaje întregi de delir în adevăratul sens al cuvântului. Toate aceste momente muzicale străbat spectacolul ca un fir al unei continuități nedorite, una care conduce la un deznodământ tragic, anticipat, dar nedorit, orice ar fi.

Spectatorii asistă nepunticioși la toate aceste furii dezlănțuite, încearcă să nu se lase copleșiți de această furie dezlănțuită, ajungând într-un anumit punct al întregii succesiuni de scene să empatizeze cu Woyzeck. Regizorul nu s-a lăsat sedus de text, ci s-a slujit de acesta pentru a aduce în fața spectatorilor drama nebuniei cotidiene din care suntem (oarecum) forțați să facem parte zilnic. Inducerea ideii de captivitate prin plasarea într-un cub, atât a spectactorilor, cât și a actorilor (nnumeroși și foarte zgomotoși) este una foarte îndrăzneață, care cerea curaj, dar mai ales discursivitate din partea regizorului. Iar el le-a avut pe amândouă din plin. Plafonul foarte jos, care-ți dădea impresia că se coboară și mai mult, pe măsură ce spectacolul înainta în desfășurare, pereții laterali plini de decupaje din ziare vechi, o scenă foarte redusă ca dimensiuni și cu obiecte uzate și depășite fizic, dar și moral, dar mai ales cu obiecte multifuncționale – frigiderul capătă rol de loc de tranzit între aici și dincolo, televizorul nu mai este un simplu aparat, ci loc de întâlnire dintre două lumi, spatele scenei se deschide pentru a lăsa loc să se vadă un coridor ce este izbitor de asemănător cu cel al închisorilor sau din spitalele de nebuni. Toate acestea concură la crearea acelei senzații stranii că asiști la un spectacol al nebuniei din care vrei să evadezi, dar n-ai cum.

Actorii se află într-un continuu periplu între aici și dincolo intră și ies din cub din stânga sau dreapta spectatorilor și din spatele scenei. De fiecare dată o fac la modul intempestiv, agresiv și cu multă risipă de gesturi. Iar Woyzeck asistă, în marea majoritate a situațiilor, nepunticios, în năuceala lui încercând doar să înțeleagă. Din acest punct de vedere, el are foarte multe în comun cu noi, cei care nu suntem actori – asistăm la cele ce ni se arată/relevă, încercând să înțelegem ceva. Lui nu-i iese cu plus tot acest efort, de aici și crima. Remarcabilă coordonarea actorilor, care, în ciuda faptului că au fost într-un continuu du-te-vino, nu s-au bâlbâit, nu s-au suprapus în replici, fiind foarte atenți și la ceea ce aveau de făcut efectiv, dar și la partenerii de scenă.

Attila Vidnyánszky Jr. a mizat pe acest crescendo continuu al tensiunii până la punctul culminant, Woyzeck devenind astfel o rotiță dintr-un agregat social pe care nu-l poate controla sub nicio formă. Lumea din care face parte nu ne este deloc străină, dar nici nu este lumea din care ne dorim să facem parte în viitor. Impecabilă construcția regizorală, de admirat profesionalismul actorilor, mai ales că media de vârstă a acestora nu depășea 35 de ani. Selectarea acestui spectacol în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe 2018 n-a făcut altceva decât să ne readucă aminte faptul că războaiele interioare sunt cu mult mai greu de purtat decât cele dintre noi și restul lumii, căci War pare a fi cuvântul de ordine al inadaptaților de astăzi. Un război din care nimeni nu iese învingător, dar de care avem cu toții parte.