Când stelele se întunecă

Motto: „Oricine vrea, de fapt, să fie căutat, indiferent dacă-şi dă seama de asta sau nu.” Paula McLaine

Secvenţa de film poliţist este cunoscută din serialele de gen, cu toate stereotipiile ei – nelipsita cafea cu îndulcitori, panoul cu postit-uri, imagine a căutărilor dificile, biroul pe care stau în dezordine dosarele, spaţiul încărcat de obiecte personale. Într-un asemenea loc intră Anna Hart, simţind că este nevoie de ea. Atmosfera oraşului de provincie este tulburată de dispariția unui adolescente, apoi de alte dispariţii, cazuri rămase nerezolvate multă vreme:

„Toarnă cafea pentru amândoi în căni de ceramică pătate şi adaugă praf de frişcă din cea cu mirosul atât de cunoscut, dulceag şi chimic. Adevărul e că totul mi-e cunoscut: zidurile din prefabricate bej-cenuşii, ca de parc industrial, dosarele şifonate de carton maroniu din care ies pe jumătate colţuri de hârtie şi formulare. Post-iturile cu marginile coşcovite şi blocnotesurile format de buzunar, pixurile Bic împrăştiate peste tot, cu capacele-ndoite şi roase. În spatele mesei de lucru a lui Will, atârnă o coală de hârtie de împachetat, pe care sunt mâzgălite liste de nume, date şi ore legate de Cameron şi cazul ei. Chiar alături, un alt afiş de persoană dispărută, prins c-o pioneză la-nălţimea ochilor…” (p. 80)

Când stelele se întunecă pare, dacă ne raportăm la biroul unui investigator de tip Insider, harta unui caz care adună, pe măsură ce se derulează acțiunea, tot felul de amănunte, pentru a completa imaginea finală, adică soluţionarea cazului. Acesta este firul principal, scos la vedere, însă apar şi alte întrebări pe parcursul lecturii – de pildă, în ce măsură viaţa profesională umbreşte sau chiar distruge viaţa personală. Există profesii acaparatoare, iar poliţiştii, investigatorii, detectivii fac parte dintr-o asemenea categorie:

„Ce nu știa Frank în ziua respectivă – pentru că nu fusesem niciodată sinceră cu el până la capăt – era că nu numai că mă implicam în cazurile mele, ci le trăiam, le respiram. Iar dacă nivelul devotamentului de care dădeam dovadă făcea din mine o bună detectivă, cu un procent înalt de cazuri soluționate, îmi și distrugea viața personală.” (pp. 272-273)

Cartea Paulei McLain se citeşte ca un roman polițist cu elemente de psihologie. Întoarcerea în orașul copilăriei este și o căutare a sensului propriei vieți. Personajul de prim-plan este o tânără care eșuează în viața personală, dar excelează în cea profesională. Elementele de psihologie țin de explicarea cauzelor care determină anumite comportamente deviante, asociale, de pătrunderea în mintea criminalui şi a victimei, deopotrivă.

Hap, tatăl adoptiv al Annei Hart, este o figură luminoasă. Mai mult decât atât, este o prezență permanentă, ocrotitoare, singura de felul acesta în viața tinerei. Cheia enigmatică a scriiturii este importantă. De la început avem certitudinea, fără să avem și detalii (acestea vin pe parcurs), că protagonista se ocupă de căutarea persoanelor dispărute, mai ales copii şi adolescenţi, făcând în paralel și analiza propriei vieți. În trecutul ei sunt lucruri rămase nelămurite. Tânăra se recunoaște parțial în imaginea fiecărei victime.

Interesant este şi felul cum citeşte Anna Hart o pagină de literatură clasică, folosind o lupă detectivistă. Lipită cu bandă adezivă de romanul Jane Eyre, Cameron, adolescenta dispărută, atașase versuri din Rainer Maria Rilke:

„Sunt foarte singur pe lume, dar tot nu-s singur destul,

să sfințesc ore și nume.

Sunt pe lumea asta prea mic și tot nu-s mic destul,

în fața-ți să fiu un nimic

neguros, gândind îndestul.

Îmi vreau vrerea și vreau ca vieții să-i fiu însoțitor

pe drum către faptă

și vreau ca-n vremuri cu chip așa șovăitor,

când ceva ne așteaptă,

între cei care știu să fiu, anume,

ori singur pe lume.

Vreau să-ți reflect făptura, s-o oglindesc deplin

nu vreau s-ajung un orb, prea bătrân să devin

să-ți pot purta portretul, și greu, și mișcător.

Vreau să mă desfășor.

Să rămân îndoit nu accept nicidecum

că-s măsluit acolo unde-ndoit apar.”

Traducere din germană de Ioana Pârvulescu (pp. 123-124)

Există aici o cheie inedită de lectură a textului. Detectiv Hart citește poezia izolând sintagmele sau cuvintele care fac trimitere la plecare, abandon, tulburări de ataşament, neglijenţă, abuz fizic sau emoţional, anxietate, așteptarea cuiva salvator.

Intimitatea este un concept important în carte. Fata făcuse efortul de a copia poezia pe o foaie fiindcă textul spunea și povestea ei. De mai multe ori, Anna Hart are senzația că pătrunde, fără permisiune, e drept că în interesul soluționării cazului, în zona protejată de privirile indiscrete. Se întâmplă asta când privește hainele din dulap, în camera victimei, spațiu în care intraseră deja, căutând amprente, zeci de bărbați. Când răsfoiește paginile romanului Jane Eyre. Când e nevoie, la spital, de o interogare, de fapt, mai mult o mărturisire în care abundă momentele dureroase.

După un eveniment traumatic, normalitatea nu mai este multă vreme la îndemână nimănui, poate niciodată. Trauma supravieţuitorilor trebuie luată în calcul, măcar pentru că, statistic, cei abuzaţi au tendinţa de a deveni abuzatori. În general, puţini rezistă ispitei de a fi violenţi cu alţii. Poţi depăşi această capcană dacă devii conştient de forţa interioară pe care o ai. Aflăm aceste lucruri şi din prezentarea pe care editura i-o face autoarei:

„Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinţi, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituţiile judiciare abilitate. Ulterior şi-a descoperit pasiunea pentru scris şi a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) şi Stumble, Gorgeous (2005), şi o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internatională. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times.”

Oricât de multă tensiune ar fi în cărțile ei, există acolo, în fiecare pagină scrisă atent, parcă de un psiholog criminalist, insider, și multă lumină, căutare a binelui, credința că nu poate fi atât rău până la capăt. Arta suspiciunii îndreptățește o privire căutătoare fixată în depărtare, adusă apoi din ce în ce mai aproape. „Prădătorul” a fost, de la început, în vederea tuturor și a nimănui. Pe rând, toţi devin suspecţi.

Îmi place cartea şi pentru că n-am mai citit un roman polițist-psihologic de la Numele trandafirului. Se poate să mai fi fost ceva între timp, Olga Tokarczuk, cu Poartă-ți plugul peste oasele morților. Capătul de serie este Crimă și pedeapsă.

Paula McLaine nu e o autoare de profunzimi abisale, dar nu e nici din categoria scriitorilor de prisos, ca să folosim şi expresia lui Gogol din Suflete moarte. Problematica este actuală – relația complicată dintre părinți și copii, crizele familiei bogate, în esență aceleași cu cele din familiile sărace, traumele psihice provocate de sentimentul abandonului, fragilitatea copiilor adoptați, relațiile din care lipsește iubirea. Îi iese foarte bine Paulei McLaine ritmul alert, alergare prin text cu sufletul al gură. Și suspansul e, de asemenea, important pentru un roman bun.

Las mai jos alte fragmente:

„Krummholz – ăsta e termenul pentru o asemenea vegetaţie, pe care mi-l amintesc de la una dintre lecţiile lui Hap. E un cuvânt german care înseamnă lemn încovoiat. Pe parcursul a multe zeci de ani, vremea dură a sculptat copacii, dându-le trunchiurilor aceste forme groteşti. Vântul de nord, bogat în sare, distruge vârfurile copacilor, pe care le sileşte să se orienteze-n jos şi să se răsucească, luând-o către pământ, în loc să se-avânte spre cer. Copacii rezultaţi sunt ilustraţii vii ale adaptării, ale inteligenţei şi rezilienţei de care dă dovadă natura. N-ar trebui să poată creşte în felul acesta, şi totuşi iată că reuşesc.” (p. 40)

„Când am ajuns într-un crâng de arbori Sequoia bătrâni, mușchii nu mi-i mai simțeam, iar hainele-mi erau năclăite de sudoare. Aveau zeci de metri înălțime aceşti copaci și stăteau nemișcați ca niște turnuri. Îmi spusese Hap că asemenea exemplare, atât de vechi și atât de mari, nu respirau decât o dată pe zi. Și că eu, dacă voiam într-adevăr să-i înțeleg, sau măcar pe un singur copac dintre ei, trebuia să fiu de față în momentul în care i se-ntâmplă să respire.

Serios? îl întrebasem.

Bineînțeles. Și oceanele respiră, îmi spusese. Și munții. Tot și toate.

M-am oprit un mijlocul acelei colonade formate din copaci și-acolo m-am lăsat la pământ, pe stratul de ace, praf și licheni care acoperea poienița. Nu era vorba de o rugăciune, propriu-zis, ci de ceva ce-mi tot repetase Eden de-a lungul anilor. Când totul în jur o ia razna și te simți fără putere – așa-i plăcea ei să spună -, poți foarte bine să te lași în genunchi, oriunde te-ai afla, și descoperi că lumea e pregătită să te prindă în cădere.” (p. 180)

„̶ Cum îl cheamă pe câinele tău? mă-ntreabă Clay.

̶ Bună-întrebare. Păcat că nu-mi poate spune.

̶ Ba cum să nu poată? Numai că nu pe englezește.” (p. 184)

„Dintre toate sentimentele, părerea de rău te face, probabil, să resimți cea mai cruntă însingurare – abia acum înțelegeam -, pentru că te aduce față-n față cu tine însuți.” (p. 183)

„Oamenii fac aproape întotdeauna ce pot. Uneori, e suficient; de cele mai multe ori, nu ajunge.”

„Are colți adevărul, și nu-ți mai dă drumul când te-apucă.” (p. 297)

„Arată ca un om prins la mijloc, între ce-ar dori să fie şi cine e nevoit să fie.” (p. 113)

„Scriitorii foarte tineri sunt autobiografici aproape-ntotdeauna, chiar şi când îşi propun să nu fie.” (p. 122)

„Gândeşte-te, Anna. Ce-ţi vine-n minte, când zici unghi mort? – se referee la situaţiile când eram la volan.

C-ajunge câte-o maşină chiar lângă umărul tău, atât de-aproape, că n-o vezi.

E valabil şi la oameni. Oricine se află sub nasul tău dispare pur şi simplu. Asta-i zona de pericol, cea din apropierea ta imediată. Oricine-ar fi, în care ai cea mai mare-ncredere.” (p. 29)