Homo sapienne sau cum să (nu) găsești soluții pentru propria criza identitară

Societatea modernă a adus (printre multe altele) în prim plan disocierea dintre individ și comunitate, disociere care se reflectă direct în modul de abordare a drepturilor și libertăților. Dacă până în secolul al XVII – lea în prim plan erau drepturile colective și aproape imposibil de înțeles drepturile și libertățile individuale, iluminismul va schimba definitiv paradigma. Dar, ca în multe alte cazuri, iluminiștii nu aveau cum să prevadă consecințele propriilor concluzii. Înțelegerea și aplicarea/exercitarea drepturilor și libertăților individuale va genera surprinzător de multe crize, drame personale, familiale, numeroase și surprinzătoare manifestări ale alienării. O simplă introspecție în istoria personală a fiecăruia dintre noi generează, adeseori, exerciții de sinceritate care se finalizează cu concluzii similare: construcția propriei identități presupune un proces ne nefericit. Propriile drepturi și libertăți se intersectează cu drepturile și libertățile celor cu care relaționăm zilnic sau periodic, iar modul cum interacționăm cu ceilalți, construindu-ne conștient (și/sau nu) propria noastră identitate, reprezintă una dintre trăsăturile cheie ale ființei umane: sociabilitatea. Drama omului modern are multiple fațete, forme de manifestare care continuă să ne surprindă pentru că, vrem nu vrem, memoria noastră este selectivă. În esență, dilema poate fi formulată astfel: în ce măsură pot să îmi păstrez (și bineînțeles) să îmi afirm propria identitate, chiar dacă aceasta contravine normelor societății din care fac parte? Ce mă definește cu adevărat: normele societății în care m-am născut și dezvoltat sau propriile norme? Evident, răspunsurile nu pot fi decât personale, iar acest lucru e valabil oriunde te-ai afla pe glob, indiferent de mediul socio-cultural și nivelul de instrucție personal. Tânăra scriitoare groenlandeză Niviaq Korneliussen, cu al său roman de debut – Homo sapienne – vine să ne exemplifice acest lucru.

Editura Paralela 45 derulează de câțiva ani un proiect ambițios din mai multe puncte de vedere: colecția Ficțiune fără frontiere ne propune autori tineri și mai puțin tineri, consacrați sau debutanți, din toate colțurile lumii, ceea ce ne provoacă să renunțăm la prejudecăți sau stereotipii. Literatură bună se poate scrie și în America de Sud sau în Groenlanda sau în vreun colț din Africa, la fel de bine ca în Europa sau America de Nord sau Japonia. Fără îndoială, demersul este unul mai mult decât curajos, în primul rând dintr-un motiv practic: găsești traducători pentru opere scrise în limbi de circulație restrânsă? Slavă Domnului, da! Pentru că, se pare, noi românii avem aptitudini reale în studiul limbilor de tot felul, după cum o dovedește și traducătoarea Simina Răchițeanu.

Tema romanului tinerei Niviaq Korneliussen nu este nouă, dar structura și elementele de stilistică ne provoacă să ieșim din tiparele clasice ale unui roman realist. Cele cinci capitole reprezintă, de fapt, cinci acte (conform structurii unei piese de teatru), în fiecare capitol/act fiind adus în prim plan unul dintre cele cinci personaje. Analogia cu o piesă de teatru este mai mult decât evidentă, autoarea deschizând romanul cu „Lista de personaje”. Lungile monologuri interioare pe care le are fiecare personaj alternează cu dialoguri scurte, seci și pasaje cu conversația din mediul virtual, seacă, rece precum un duș scoțian. Cele patru tinere și Inuk, fratele uneia dintre protagoniste, se confruntă cu drama singurătății, înstrăinării din ce în ce mai acute într-o lume dominată de efectele nu tocmai pozitive ale globalizării. Unii cititori vor afla cu surprindere că și în Groenlanda există universități, activități specifice unor metropole europene, cluburi de noapte, consum de droguri, viață artistică, întrebări fără răspuns…:

„Draga mea soră

Îți amintești cum am început să mă doară dinții atunci când mama și tata plecaseră într-o croazieră? Îți amintești că ne-am uitat la filmul Salvați-l pe Willy, eu tot adormeam și tu ai avut grijă de mine? Mă întreb deseori dacă te-ai simțit responsabilă. Mă întreb deseori dacă te simțeai ca un copil sau ca un adult atunci când eram doar noi doi. De atunci ai avut grijă de mine. Sper că ești bine. Îmi cer iertare că am dispărut din senin. Îmi era teamă că grijile tale mă vor împiedica să-mi duc la capăt planurile și sper că într-o zi vei înțelege. Mă aflu în Copenhaga și nu știu cât voi sta aici. Pot fi contactat doar prin poștă. Știi bine că niciodată nu m-am simțit ca acasă acolo, așa că m-am hotărât să fug. Poate ai auzit povestea de la Arnaq, dar, dacă n-ai auzit-o deja, să nu crezi nimic din ce vei auzi. Nu e adevărat. Oamenii au început să spună tot felul de tâmpenii pentru că n-au despre ce altceva să discute și chiar nu te poți încrede în ei. Nu de tine fug, să înțelegi bine asta. Nu mă simt în stare să discut acum despre asta, dar sper că vei avea încredere în ce îți spun, indiferent de ce bârfe vei auzi. Dacă te-ai săturat să locuiești cu Arnaq, poți oricând să te muți în apartamentul meu. Ți-am trimis cheia. Nu trebuie să ai grijă de mine, eu trebuie să învăț să am grijă de mine. Am unde să locuiesc și ce să mănânc. Sunt recunoscător că ai avut grijă de mine. Dar acum trebuie să mă maturizez. Dacă tu crezi că greșesc, lasă-mă să greșesc. Trebuie să-mi dai drumul. Îmi pare rău pentru ultima noastră întâlnire și pentru consecințele acesteia. Îți doresc tot binele.

/Inuk” (p. 40 – 41)

Dacă pentru Inuk soluția salvatoare este evadarea din închisoarea socială în care trăia, pentru celelalte personaje, soluțiile nu sunt întotdeauna la îndemână și ușor de asumat. Capcanele rețelelor de socializare sunt nenumărate, iar naivitatea și lipsa de comunicare reală, directă și profundă au consecințe adeseori greu de remediat. Pentru a sublinia cât mai bine drama interioară a celor cinci tineri aflați în plin proces de maturizare și de construcție a propriei identități, Niviaq Korneliussen introduce pasaje, uneori destul de lungi, în limba engleză, pe care traducătoarea a preferat să le redea ad-litteram (și bine a făcut). Utilizarea unei limbi străine nu face altceva decât să agraveze criza interioară, dar, paradoxal, reprezintă metoda de exorcizare cea mai la îndemână a propriului ego:

„Unii oameni s-au născut ca să schimbe lumea. Aceștia oferă dragoste. Au puterea de a ierta. Lucrează din greu pentru pasiunile lor. Se bucură de atenția populației. Ei fac parte dintre puținii oameni care chiar vor fi utili societății. Acei oameni trebuie sprijiniți și îndrumați, deoarece ei sunt cei valoroși și au ce să dea înapoi societății. Apoi mai sunt aceia care trebuie să-i sprijine pe cei puțini. Sacrificați pentru ca cei buni să aibă succes în viață. So stupid of me to think that I was the first kind-of-person. Eu sunt o second kind-of-person. Una sacrificată. Și sunt nevoită să accept realitatea. Sunt nevoită să mă sacrific pentru că nu am nimic altceva de oferit. I’n not worth fighting for. Până în ziua de azi m-am străduit să dovedesc contrariul. Dar, oricât de mult mă sufoc, distrug tot ce ating și trebuie să existe un motiv pentru asta. Nu e ceva întâmplător.” (p. 127 – 128)

Romanul nu e ușor de citit, mai ales dacă cititorul are propriile prejudecăți bine înrădăcinate (orientarea sexuală, dar și propriile experiențe sexuale, percepute ca etape obligatorii în procesul de maturizare și construcție a propriei identităţi), iar pasajele în limba engleză limitează oarecum alegerile. Însă, cu siguranță, decizia Editurii Paralela 45 de a publica volumul este o decizie curajoasă, dar necesară atât din perspectiva literară propriu-zisă, cât și din perspectiva culturală și sociologică.

Homo Sapienne de Niviaq Korneliussen