Cabaretul, arta care se baza pe toate tarele umanității, care aduna la un loc toate slăbiciunile omenești, le exacerba până luau cele mai grotești forme, pasul următor fiind expulzarea acestora în sală, printre mesele spectatorilor așezați comod și gata să-și soarbă șampania. Cabaretul, arta care s-a născut pe ruinele altora forme estetice, căci limita dintre vodevil și ceea ce se juca în spațiile adeseori deloc generoase cu artiștii era cu greu menținută. Cabaretul, locul (nu neapărat scena) din care s-au născut dadaismul, cubismul sau suprarealismul, semn că artele frumoase se pot întâlni/intersecta, doar pentru a găsi noi și noi forme de manifestare. Cabaretul n-a fost doar formă de protest, manifestul artiștilor față de orice constrângere, regulă absurdă sau inegalitate socială. Cabaretul a devenit cu timpul locul unde libertatea se exersează, uneori cu prețul vieții celor care îmbracă hainele personajelor – care erau sau nu eroii zilei – și placă turnantă pentru emoții refulate. Cabaretul a fost genul de spectacol aflat la antipozii filmului mut, alb-negru. Pe cât de colorate și excentrice sunt costumele din spectacolele de cabaret, pe atât de uniforme cromatic sunt hainele din filmele de epocă. O antiteză bazată pe un contrast de culoare, dar care n-a făcut altceva decât să plaseze spectatorii în roluri de arbitri ai eleganței: starurile epocii (ale filmului mut sau cabaretului) au devenit repere de frumusețe și eleganță. Într-un fel, influencerii de astăzi se folosesc de rețetele de atunci, iar industria modei se bazează pe această degringoladă de culori și forme din care s-a hrănit constant spectacolul de cabaret, astfel încât ajungem deseori să spunem „nimic nou sub soare”. Deși cabaretul ca spectacol curent, ca formă de entertainment, nu mai există, el fiind exilat în stagiunilor unor teatre de repertoriu, mai rar în cele de proiect (costurile realizării unei astfel de producții nu sunt deloc de neglijat), iubitorii de teatru nu-și refuză experiența unei astfel de vizionări.
CABARET la Teatrul Odeon! În regia lui Răzvan Mazilu! Un spectacol de care el este atașat, căci acum mai bine de zece ani l-a montat la Timișoara. De ce revenire? Poate pentru că în tot acest timp Mazilu n-a abandonat deloc această formă spectaculară, a montat și a tot montat musicaluri care s-au hrănit direct din acest tip de show. N-ai cum să spui CABARET și să nu-ți vină în minte Liza Minnelli! Paiete, picioare perfecte și ciorapi negri! Dar și voce! Ce voce! Film-cult, din multe puncte de vedere, căci Fosse e unul din regizorii mari ai istoriei filmului, iar York nu e nici el de ignorat în rol. Cum să faci să nu-i fugă spectatorului mintea la film? Cum să-l ții în sală, prezent acolo, printre personajele acelea atât glamour? O provocare la care Răzvan Mazilu are răspunsurile lui, personale, dar nu și cele mai potrivite. De această dată, chiar nu sunt cele mai potrivite.
Un spectacol dinamic, foarte colorat, diversitatea scenografică este și ea intens utilizată, căci scena este foarte aglomerată, dar n-am avut nicio clipă senzația c-ar fi suprapopulată. Obiecte de decor supradimensionate, statice, care contrastează puternic cu schela rece și metalică a orchestrei din spate, acolo unde instrumentiștii își fac treaba foarte bine. Convenție anunțată, vizibilă, deci trebuie luată ca atare: asistăm la un show mai mult sau mai puțin justificat/justificabil din punct de vedere artistic. Se adaugă acestor elemente de decor cele câteva obiecte mobile, care intră și ies din scenă în funcție de nevoi: patul (n-am înțeles de ce la un moment dat devine o problemă plasarea acestuia pe poziție, Silvian Vâlcu aproape că și-a ieșit din rol chinuindu-se să apese clapetele roților), scaunele, fructiera, mașina de scris etc. În acest decor extravagant și eclectic costumele nu mai ajung să joace primul rol, ci se aliniază într-un fel de paradă a personajelor, cu alte cuvinte, ele își pierd funcționalitatea de la un punct încolo. Au fost multe momente când ochii mi-au rămas agățați de diverse elemente de costum, încercând să caut acul în carul cu fân, abandonând temporar firul spectacular. Costume lucrate minuțios, din detalii foarte bine puse în evidență. Răzvan Mazilu nu e prima oară când alege să-și creeze singur costumele, dar acum chiar s-a întrecut pe sine! Poate că n-ar strica să facă un show cu toate costumele create de el de-a lungul timpului, bănuiesc că ar stârni invidia creatorilor de modă/mode! Dar, revenind la spectacol, atenția excesivă acordată costumelor a dăunat oarecum spectacolului ca întreg. Actorii schimbă multe costume de-a lungul celor două ore și jumătate de spectacol, doar machiajul rămâne același; unora dintre actori le-a fost dificil să iasă dintr-un costum și să intre în următorul, cu alte cuvinte să-și asume haina pe care o poartă! Practic, parada de costume aducea în fața scenei suita de fețe ale aceluiași personaj, ori asta cere foarte multă prezență din partea actorilor, care trebuie să știe să facă nu doar tehnic acest lucru, ci și uman. Așa-mi explic de ce uneori am avut senzația că Sally Bowles a fost prinsă în capcana timpului; gesturi înțepenite, atenție excesivă la momentele muzicale, ba chiar și sincronizarea cu partenerii de scenă a părut că i-a dat bătaie de cap în unele momente (pot pune pe seama emoțiilor aceste scăpări și tot ce sper este ca numărul de reprezentații să aducă cu ele rutina necesară pentru eliminarea acestor probleme).
Cabaret este un manifest antitotalitarism, de orice fel. Dar, înainte de orice, este un manifest antifascist. Pentru rolul Ernst Ludwig, Mazilu l-a ales pe Eduard Trifa, un actor care dă foarte bine pe sticlă, dar în Cabaret a dat senzația că se joacă prea mult cu reflexia propriului personaj (în multe momente părea că se uită în oglindă ca să-și prindă personajul în ofsaid). Mult mai natural mi s-a părut Relu Poalelungi, care în ciuda faptului că a avut rol episodic, și l-a asumat ca atare și i-a dat nota de credibilitate necesară. Da, Cabaret se joacă cu tușele de personaj, cu accentele și trăsăturile mult scoase în evidență, dar pentru ca acest lucru să iasă cum trebuie, trupa trebuie să funcționeze ceas, să se simtă unii pe ceilalți, dar eu n-am văzut decât momente foarte decupate, inegale ca energie și formă artistică. Momentele trupei Kit Kat Club sunt bine regizate, dar notele de fals(itate) n-au picat tocmai bine în context. Coregrafie foarte bine gândită, la fel și momentele de voce; l-aș fi vrut pe Cezar Antal mai vizibil, mai în formă (tocmai pentru că știu ce voce are, despre urechea muzicală nici nu mai pomenesc). Cuplul Fraulein Schneider (Gabriela Popescu) – Herr Schultz (Ionel Mihăilescu) are consistență, se construiește din experiența anilor și rolurilor adunate în spate, dar poate că n-ar fi stricat o notă de „aici, acum”. Răzvan Mazilu a mizat mult pe contrastul dintre cei doi și restul personajelor, venite direct dintr-un cabaret, căci și viețile lor se confundă cu viața clubului. Așa se face că Maestrul de ceremonii (Mihai Smarandache) devine personaj-cheie de la început și așa rămâne până la final. Un actor în formă, care se desfată jucând fiecare moment în parte și poate că n-ar fi tocmai rău ca toți partenerii de scenă să-i împrumute din energie și elan.
Scena de final – ruptă total de tot ceea ce a s-a întâmplat până atunci – este și cheia montării. O scenă care pare că se lungește nedefinit, cu corpurile goale îngrămădindu-se unul într-altul, sub ochii goi ai lui Ernst Ludwig, așezat în prima lojă de lângă scenă. O scenă care dă, oarecum, notă și despre inadecvarea cabaretului ca formă de distracție astăzi. După cel de-al doilea război mondial, oamenilor le-a fost imposibil să revină la vechile obiceiuri, cabaretele devin mult prea obscene, ba chiar grotești. Ce-au reușit naziștii în al doilea război mondial a fost să le răpească oamenilor bucuria de a trăi, de a îndrăzni și libertatea de a fi ei înșiși. Ori tocmai asta se întâmpla seară de seară în cabarete! Dacă astăzi cabaretul supraviețuiește pe scenă, este și pentru că oamenii nu trebuie să uite că limitarea libertăților personale este primul pas spre totalitarismul cel mai sângeros.
PS: mă tot întreb cum s-ar fi auzit spectacolul dacă s-ar fi jucat în limba originală. E un gând care nu-mi dă pace.
CABARET – Teatrul ODEON
libretul de JOE MASTEROFF
după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood
Muzica JOHN KANDER
Versurile FRED EBB
Sally Bowles – Ioana Mărcoiu
Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache
Clifford Bradshaw – Silvian Vâlcu
Fraulein Schneider – Gabriela Popescu
Herr Schultz – Ionel Mihăilescu
Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia
Ernst Ludwig – Eduard Trifa
Trupa de la Kit Kat Club
Rozi – Meda Victor
Frenchie – Maria Alexievici
Lulu – Cristina Danu
Texas – Anca Florescu
Bobby – Vlad Bîrzanu
Viktor – Cezar Antal
Max – Marian Lepădatu
Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi
Moment Two Ladies (Cu două): Meda Victor / Maria Alexievici, Vlad Bîrzanu / Cezar Antal
Solo Married (Nuntă): Cristina Danu / Anca Florescu
Solo Maimuța: Cristina Danu / Anca Florescu
Orchestra:
Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă
Regia, coregrafia, costumele – RĂZVAN MAZILU
Decorul – Sabina Spatariu
Light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca
Traducerea textului – Carmen Stanciu
Traducerea songurilor – Alex Ștefănescu
Pregătirea și direcția muzicală – Maria Alexievici
Concept make-up – Ioana Roman
Asistent coregrafie – Monica Petrică
Asistență costume, accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)
Asistent scenografie – Andrei Șova
Managementul orchestrei – Corina și Alexei Țurcan
Corepetitori – Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu
Regia tehnică: Dan Iosif
