Când ați citit ultima oară romance? – „Parisul e întotdeauna o idee bună” de Nicolas Barreau (Paralela 45)

Recunosc că citesc foarte rar, din păcate, cărți din genul romance, poate și pentru că piața editorială abundă foarte multe titluri prost scrise, dar și mai prost editate, cu traduceri neglijente, făcute pe genunchi și cu o redactare de carte sublimă, dar total absentă. Le văd pe la elevii mei pe bănci și mă întristează de fiecare dată, căci nu cred că astfel încurajăm cititul de calitate, ci mai degrabă cititul convențional, trendul și o alegerea impusă de mode, nicidecum în cunoștință de cauză. Când cei din echipa Editurii Paralela 45 mi-au dat spre lectură un fragment din Parisul e întotdeauna o idee bună de Nicolas Barreau în vederea recomandării noii apariții de către Bookhub.ro, m-am gândit că n-au greșit deloc când s-au gândit la noi. Fragmentul respectiv avea toate ingredientele necesare pentru o lectură lejeră, dar lipsită de orice urmă de vulgaritate sau, mai rău, trivialitate, deloc în trendul lecturilor cu excendent de zaharuri sau sclipici numit astăzi pompos glamour.

O carte sub semnul lui R, devenit un adevărat simbol al întâlnirii dintre personaje. Rosalie, Robert, dar și Ruth, cea de la care pleacă, în fapt, toată trama. O dispută asupra paternității unei povestiri pentru copii, la a cărei apariție are o contribuție esențială Rosalie, în calitate de ilustratoare, face ca principalele personaje să intre într-un carusel al întâmplărilor din care pare că nimeni nu scapă întreg fizic. Răsturnările de decor (la propriu) atrag după ele și pe cele de situație, astfel încât cititorul nu caută nicicum să iasă din poveste, ci, din contra, citește pagină după pagină.

«Când William Morris începu să latre, bătrânul se sperie și se împiedică de stativul cu cărți poștale, de care i se agăță geanta de umăr, apoi își pierdu bastonul. Lucrurile se întâmplară atât de repede, că Rosalie nu avu nicio șansă să oprească opera de distrugere care se abătu asupra lor asemenea unui domino. Totul se încheie cu scena în care domnul cu șal persona se prăbușea cât era de lung pe podeaua de piatră cu un zgomot asurzitor, în timp ce, încă în căutarea echilibrului, se încleștă de stativul de cărți poștale, care se goli, și care, la rândul lui, se răsturnă antrenând și cel de-al doilea stativ. Cărțile ilustrate plutiră prin aer ca după o explozie, până când, în cele din urmă, aterizară fluturând ușor pe podea.

O clipă se lăsă o liniște mormântală. De spaimă, până și William Morris încetă să latre.

– O, Doamne! Rosalie își puse mâinile peste gură. O secundă mai târziu, îngenunchea lângă bărbat pe fruntea căruia aterizase o felicitare de un albastru azuriu.

„Fiecare sărut este un cutremur” era scris pe aceasta.» (p 48)

Deși cartea pare a fi scrisă conform tuturor standardelor – are personaje bine puse în evidență, antagonice aparent, dar care ajung să dezlege împreună misterele unei povești pentru copii care are deja foarte mulți fideli printre cei mai mici cititori – ea nu plictisește și nici nu provoacă la comparații ad-hoc cu alte titluri. Succesiunea de întâmplări nu trenează, prea puține (spre deloc) pasaje în plus (celebrele „burți” care nu plac deloc cititorilor pătimași), personaje mai mult decât credibile. Și peste toate planează acel aer de normalitate de care am ajuns să fim privați atât de des din pricina unei mass-media din ce în ce mai agresivă.

„- Nu, nu, copilul meu, credă-mă: Parisul e întotdeauna o idee bună.” (p. 77)

Și chiar este o idee bună să citiți Parisul e întotdeauna o idee bună! Veți ajunge să prețuiți și mai mult normalitatea aceea după care tânjim cu toții: să vizităm locuri mai puțin asaltate de turiști, să zăbovim ceasuri întregi în magazine mici sau în librării, fără să ne uităm la ceas, să ne sunăm amicii și amicele pentru a planifica o vizită la muzeu și câte și mai câte. Așa se construiește starea de normalitate, la asta sperăm cu toții să ne întoarcem cât mai curând.

«Vizavi de scară se aflau două camere cu cărți de anticariat în care erau răspândite mese vechi cu mașini de scris, iar printre ele, canapele uzate. Pe pereți atârnau fotografii decolorate ale fostului proprietar cu fiica lui blondă. În nișe se găseau saltele peste care erau aruncate pături decolorate, care cândva fuseseră probabil roșii.

În locul ăla nimeni nu avea ambiția de a ține pasul cu vremurile. Calmul plăcut care predomina în încăperi părea să fie transmis și oamenilor, care, după cum constata Robert zâmvind, înaintau cu mai multă grijă decât în mod obișnuit și se mișcau ceva ma prudent.

Abia când a revenit la scară și s-a uitat din nou în jur a descoperit zicala scrisă cu litere negre mari în engleză deasupra ușii.

BE NOT INHOSPITABLE TO STRANGERS LEST THEY BE ANGELS IN DISGUISE scria acolo. „Fii amabil cu străinii. Ar putea fi îngeri deghizați.”

Dintr-odată, Robert s-a simțit foarte binevenit. În librărie. Și în Paris.

A coborât gânditor scările și s-a îndreptat spre un raft din spatele magazinului, unde se puteau găsi piese de teatru.

Tocmai răsfoia un exemplar din Îmblânzirea scorpiei a lui Shakespeare, când i-a sunat telefonul mobil.

Era Rosali Laurent. Părea foarte emoționată. Și avea vești senzaționale.» (p. 177)

Parisul e întotdeauna o idee bună mi-a adus aminte de câțiva ilustratori de carte foarte buni din România (dar și de pe alte meleaguri), mi-a adus aminte de cât de mult îmi place să nu fiu deranjată de întrebările librarilor atunci când mă uit uitându-mă la rafturile încărcate cu cărți, de cât de mult îmi place să scriu felicitări (culmea, și fiica mea a început să scrie felicitări, personalizate, să ne înțelegem , pe unele le-a confecționat în întregime). Tot citind mi-am dat seama că a trecut cam mult timp de când n-am mai fost într-un muzeu (culmea, în ultimul timp am vizitat galerii de artă, nu muzee), după cum am constat pentru a nu știu câta oară că o poveste foarte bună pentru copii se scrie foarte foarte greu. Iar între copertele cărții lui Nicolas Barreau o să găsiți o poveste despre un tigru albastru splendidă și numai bună decucerit mofturoșii cei mai mofturoși când vine vorba de citit. Așadar, iată o inedită metodă de a combina lecturile pentru cei mici cu lecturile personale!

Parisul e întotdeauna o idee bună e de citit la gura sobei, pe vârf de munte, în stația de metrou, la coadă la rețeta compensată sau când aștepți să crească cozonacul pus în tavă. Dar, evident, cel mai bun timp de citit e cel de seară, când tigrul albastru îmblânzește sigur și cel mai neastâmpărat copil din lume.

Parisul e întotdeauna o idee bună de Nicolas Barreau