Farmecul poveștilor din copilărie – „Bunica din măr” de Mira Lobe (Editura Paralela 45)

Copiii au o imaginație bogată și o nevoie de afecțiune, se știe prea bine acest lucru. Adulții din jurul lor – părinți, bunici sau alte rude – trebuie să aibă permanență grijă să le hrănească imaginația, dar și să-i protejeze; cu atât mai mult astăzi, când universul lor este populat cu tot soiul de gadgeturi, jocuri video sau alte obiecte care contribuie la alimentarea imaginației (nu întotdeauna în sensul bun), dar îi și îndepărtează de adulți, ceea ce este nefiresc. Mi-am dat seama că anul acesta, în preajma sărbătorilor de iarnă, s-au auzit mult mai puține colinde decât în alți ani. Am realizat acest lucru când m-a întrebat fiica mea ce e acela un colind și cum sună! Mi-am dat seama că nici măcar la școală nu li s-a povestit despre colinde, au învățat un singur cântec despre brad și împodobirea acestuia și cam atât. Nimic despre Nașterea lui Iisus Hristos, nimic despre iesle! (Au făcut ceva, de adevărat, la ora de religie, dar mult prea puțin pentru a fi și reținut ca atare.) Așa am realizat că sărbătorile de iarnă s-au predat cu totul consumerismului și marketizării aberant de agresivă, iar noi acceptăm nepăsători această stare de fapt. Din fericire, personal n-am renunțat încă la multe dintre obiceiurile specifice perioade, am reușit să-i pun câteva colinde tradiționale (cât pe ce să mă împiedic în miile de variante adaptate și kitschioase până peste poate), am împodobit bradul împreună și, nu în ultimul rând, am citit povești. Nu neapărat toate despre Crăciun și Nașterea lui Iisus, dar s-au citit povești!

Bunica din măr – recomandarea Bookhub.ro – i-a plăcut din prima Ioanei. A fascinat-o coperta, pe cât de simplă, pe atât de efect (acuarela pastelată încântă încă ochiul oricărui copil), i-au plăcut ilustrațiile (stilizate și de un farmec nebun), ba s-a uitat și pe ultima copertă și a văzut recomandarea 8+. M-a pus să-i citesc câteva pasaje, după care a declarat ritos că o va citi singură, după ce o termin eu.

Povestea lui Andi-care-n-are-nicio-bunică este una veche, arhicunoscută și construită în jurul unui arhetip: bunicii joacă un rol esențial în viața oricărui copil. Când nu-i avem prin preajmă, încercăm să-i înlocuim cu orice persoană adultă care poate să-și asume acest rol la modul cel mai serios cu putință. Așa se face că mai toți am avut în copilăriile noastre parte de ajutor providențial fie din partea bunicilor, fie din partea unor persoane care au fost adevărate modele pentru noi, oameni cu care am râs de ne-am prăpădit, de la care am învățat cele mai bune rețete de prăjituri sau cu care am construit cele mai reușite machete de avioane. Andi din Bunica din măr nu are o bunică, dar are doi frați, mai mari decât el, și doi părinți foarte ocupați, dar dedicați vieții de familie și implicați activi în creșterea și educația copiilor. Așa se face că Andi este ajutat la scriere și gramatică de mama sa, este chemat la masă de unul sau altul dintre frați, iar sâmbăta avea ceva de făcut împreună cu tatăl său. Autoarea creionează viața de familie fără prea multe tușe și divagări, menținând atenția cititorului pe nevoia de bunică a lui Andi. Așa se face că de la descrierea de către mama sa a bunicii pe care n-a apucat să o cunoască și până la poveștile imaginare cu ea drept personaj principal nu mai este decât un pas.

„Traversară veranda și intrară în sufragerie. Pe pian se afla o poză înrămată, cu geam, în care apărea Andi, pe când era un copilaș care privea lumea cu uimire și strângea la piept un iepuraș de jucărie. Mama căuta o fotografie în albumul mare, o fixă în ramă și puse poza pe pian.

– Așa! Aici e bunica ta! Îl urcă pe scaunul pentru pian și roti scaunul ca să-l înalțe. Se simți aproape ca în carusel.

_ Privește-o – nu-i așa că e drăguță?

Andi nu era încântat de faptul că fusese nevoie ca poza lui să iasă pentru a-i face loc bunicii. Dar recunoscu că ea era drăguță. Purta pe cap o pălărie cu pene, sub care se iveau mici bucle albe, și pe braț o geantă uriașă, brodată cu flori. Rochia îi era lungă și de modă veche, iar în partea de jos, la tiv, i se zăreau pantalonii albi din dantelă.

– Îți place? întrebă mama. Fotografia a fost făcută la o petrecere la carnaval. Bunica ta s-a îmbrăcat atunci în bunică. Îi plăcea foarte mult poza asta și deseori ne-o arăta.

– Și mie! spuse Andi. Îmi place și mie.

– Mă bucur.

Mama așeză albumul la loc. Apoi se duse în bucătărie ca să prepare marmeladă.

Andi rămase singur cu poza bunicii. O examină îndeaproape: pălăria cu pene, cu buclele albe dedesubt, zâmbetul poznaș de pe chip, geanta mare și pantalonii de dantelă, care ieșeau îndrăzneți pe sub rochie. Când coborî de pe scaun, știa exact cum arăta. Chiar și când închidea ochii, o vedea în față lui.

Se întoarse fără grabă la mărul din grădină și, cufundat în gândujri, se cățără la locul lui, pe o creangă care se despărțea în două ramuri.”(pp. 11-12)

Refugiindu-se în mărul din curte în fiecare după-masă, Andi se lasă târât de propria imaginație în cele mai fantastice aventuri trăite împreună cu bunica sa. Așa-i dispare frica, i se deschid noi orizonturi, ajunge cu gândul acolo nici nu îndrăznea, îmbânzește cai și navighează pe mări unde pirații dețineau supremația. Totul până în ziua în care în vecini se mută o doamnă respectabilă, care are vârsta unei bunici și pe care o ajută să se acomodeze în noul spațiu. De aici și până la legarea unei prietenii nu mai este decât un pas, pe care ambii – Andi și noua vecină – îl fac.

„Hai, Bello, spuse Andi. Să mergem în vizită.

Ieșiră în ploaie, se strecurară prin spărtura din gard și găsiră deschisă ușa de la intrare a familiei Säuberlich. După ce își șterseră în mod corespunzătot toate cele șase lăbuțe pe preș, urcară în liniște până la bătrână. Andi auzi răpăitul mașinii de cusut încă din casa scării.

– Bună ziua! salută el. Ziceați să-l aduc cândva aici pe Bello. El este.

Bătrâna își întrerupse lucrul la care cosea. Îi strânse mâna lui Andi și îi mângâie blănița lui Bello, care adulmecă și începu să dea din coadă în semn că se simte bine în acel loc.

Apoi mașina de cusut începu din nou să răpăie. În dreapta se afla o cutie mare cu bucăți de materiale tăiate. În stânga, coșul de rufe cu halate și șorțuri cusute.

– Astăzi e duminică! spuse Andi, cu un ușor ton de reproș.

Bătrâna îi răspunse fără să-și ridice privirea:

– Astăzi e duminică și mâine e ziua livrării. Trebuie să termin de cusut tot teancul. Am rămas în urmă din cauza mutatului.

Andi aruncă o privire în jur. Din nou, locul părea mai confortabil decât era cu o zi în urmă. Două tablouri erau agățate pe pereți și într-un dulap mic se aflau tot felul de lucruri frumoase în spatele ușii de sticlă: cești de cafea cu margine aurie, farfurii de bucătărie cu flori pictate, pahare delicate cu picior, o dansatoare și un cățel șoricar din porțelan. Cățeul semăna cu Bello.” (pp 91-92)

În toată această poveste este impresionantă nevoia de a fi în siguranță a lui Andi, dar și nevoia de a copilări, de a face tot ce-i trece prin cap, de a descoperi cât mai multe, ghidat de o bunică sau măcar ajutat de aceasta. Nimic nou sub soare! Și copiii de astăzi au aceleași nevoi! Și aici rezidă și una din cauzele succesului cărții la milioanele de cititori din toate părțile lumii. O carte din care lipsește total violența (incredibil, dar chiar se pot scrie povești fără bătăi, bătălii sau limbaj vulgar!), dar în care abundă aventurile și întâmplările din care orice copil are ce învăța. M-aș bucura să o văd citită de cât mai mulți bunici nepoților, dar și de cât mai mulți copii celor mari, poate așa le dau idei despre cum și ce-ar mai putea face împreună în timpul liber.

Bunica din măr de Mira Lobe