Doi morți vii – spectacolul lumii continuă!

Alexandru Dabija s-a concentrat în ultimii ani pe dramaturgia românească, dar nu cea contemporană, de actualitate, ci pe cea mai veche. Fie a scos la iveală texte vechi, scrise special pentru a fi dramatizate sub forma unui spectacol, fie a adaptat pentru scenă texte scrise de clasici precum Ion Creangă, astfel încât să mențină spectactorul într-un univers ideatic de care mulți s-au îndepărtat voit. Nimic desuet, nimic forțat, nicio urmă de edulcorare în toate montările sale din ultimii ani; spectacole care se joacă cu casele închise (mă rog, se jucau, dacă e să ținem cont că ultimele zece luni ne-au fost confiscate pe nedrept de o pandemie prost gestionată de instituțiile statului) în spații mai mult sau mai puțin generoase, în teatre independente sau cu finanțări de la bugetele locale și/sau național. Spectacole de tip monodramă sau cu distribuții numeroase, toate aduc în fața spectactorilor spectacolul lumii! Pe fond, oamenii trăiesc cam la fel de mii de ani, dramele sunt aceleași, iubirile sunt la fel de pătimașe, iar crimele greu de ascuns de ochii lumii. Moravurile și-au făcut treaba de când lumea și pământul – au contribuit activ la bunul mers al lucrurilor, la separarea binelui de rău etc.

În 2019, Alexandru Dabija monta la Galați, pe scena Teatrului Dramatic Fani Tardini, Salba dracului, un spectacol care a avut imediat succes, atât la public, cât și la critică. Revine în 2020 cu un alt text al aceluiași Vasile Alecsandri, Doi morți vii, dar de această dată schimbă aproape total parametrii spectaculari. Scena mult mai puțin ofertantă din punct de vedere dimensional ăi va ridica regizorului o problemă de ordin scenografic, pe care acesta o va rezolva cu brio împreună cu echipa Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Așa se face că toată ideatica spectacolului se desfășoară în două planuri – unul la vedere, aflat sub ochii spectactorilor (pentru cine nu știe – scena TAM este un pic mai mare decât scena Teatrului ACT din București, iar spectactorii sunt așezați, de regulă, pe una dintre lungimile sălii), celălalt ascuns în spatele paravenelor. Așa rezolvă regizorul conflictul, adăugând astfel un plus de atracție spectacolului ca întreg. Dublează efectele de umbră cu o muzică live, toboșarul fiind mai tot timpul într-un unghi mort al scenei, mai puțin vizibil, dar contribuind din plin la crearea atmosferei. În spatele paravului se consumă acțiunile care duc la confuzia generală, cum că cei doi vii ar fi, de fapt, morți (sau invers?). Un conflict clasic, în liniile sale generale, dar cu un puternic specific românesc – dragostea pentru aceiași femeie, un latifundiar și un lipovean, unul cu mai multe șanse decât celălalt etc.

Nu povestesc acum narațiunea de fond, detest să fac asta, dar mă grăbesc să apreciez maniera de rezolvare a principalelor dificultăți care se ivesc la o adaptare de text mai puțin cunoscut. Despre dramaturgia lui Alecsandri s-a vorbit mult prea puțin în ultimii ani, cred că mai este pomenită doar pe la vreun curs de istoria literaturii din sistemul universitar românesc (dar am mari rezerve că s-ar întâmpla și acolo), așadar avem de-a face cu o primă dificultate: cum faci să sune bine un text vechi de mai bine de un secol? Cum îl traduci, astfel încât să nu pierzi nimic din farmecul lui original și să nu intervii atât de mult încât să nu ami fie textul lui Alecsandri? Dabija reușește acest lucru cu ajutorul unei adaptări surprinzător de necanonică; practic, el încalcă destul de multe reguli care țin de ritm și metrică, dându-le actorilor voie să se folosească de limbajul contemporan și de vorbirea colocvială. E o combinație care dinamizează și surprinde, deopotrivă. De la un punct încolo, uiți că ai în fața ta o seamă de actori care n-au nimic în comun cu spațiul moldav, pentru că vorbesc cu atâta naturalețe în graiul acela dulce-moldovenesc; pentru că acțiunea nu este fixată temporal, nici costumele nu sunt datate, ele fiind o combinație stilizată de mici detalii care contribuie activ la conturarea personajelor. Îți dai seama că ai de-a face cu o cucoană cu pretenții când vezi straturile de volane și ținuta dreaptă, țanțoșă; vezi sumanul imens din blană de oaie care aproape că-l înghite cu totul pe lipovean și tot așa. Miza coloristă de ansamblu este de alb și negru, semn că atenția trebuie menținută pe conflictul de fond, care nu se schimbă prea mult, în funcție de loc sau timp. Finalul este asemănător unui spectacol de tip vodevil, care închide cercul într-un mod fericit; până la urmă, venim la teatru și pentru că avem nevoie de destindere, de povești spuse frumos și de personaje credibile, jucate cu nerv.

Un spectacol de văzut, în sală, dacă se poate, o excursie la Sfântu Gheorghe e binevenită oricând. Să sperăm că Noul An va aduce cu el și întoarcerea la vechile și frumoasele noastre obiceiuri, mersul la teatru fiind doar unul dintre ele. Urmăriți siteul Teatrului Andrei Mureșanu și pagina de facebook dedicată, astfel încât să nu ratați următoarea reprezentație.

Doi morți vii – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe