Distracție în Moldova? Dar cine a mai pomenit așa ceva?

Lui Alecsandri cultura română îi datorează enorm; uitat, ba chiar aruncat vremelnic la coșul de gunoi al istoriei, puțini mai știu despre el astăzi că, înainte de a fi pașoptist, el a fost un adevărat român. Sau un (prea) bun român, unul dintre acei patrioți care a ales să facă ceva pentru țara lui schimbând. Membru fondator al Academiei Române, întemeietorul teatrului din Iași, cu studii făcute la Paris, el alege Moldova nu ca loc de exil, ci ca loc al schimbării. Toate preocupările sale de ordin intelectual și/sau social le regăsim reflectate în piesele de teatru. Chirița este și astăzi personaj emblematic al teatrului românesc, unic prin felul cum a căpătat identitate datorită măiestriei lui Alecsandri de a aduce la un loc trăsături negative și pozitive, trăsături care prin combinație dau naștere unei personalități unice. Numai că teatrul scriitorului moldovean nu se reduce la Chirița și piesele omonime. Alexandru Dabija și-a făcut un titlu de glorie din a redescoperi și a repune în valoare piesele lui Alecsandri, dar departe de orice obsesie și/sau cult al personalității. Așa se face că mai toate spectacolele montate de regizorul român, oriunde în țară, sunt unele de cea mai bună calitate, cu priză la marele public, dar și apreciate de critica de specialitate.

Nici Salba dracului, care a avut premiera la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați în această primăvară nu face excepție. Deși încă în creștere, vodedivul alecsandrin are toate șansele să ajungă un spectacol de referință din repertoriul gălățean, în ciuda micilor carențe regizorale și/sau a nivelului de pregătire al unora dintre actori. Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, textul original, capătă prospețime datorită unei adaptări potrivite realizată de Alexandru Dabija, cel care a reușit să tușeze exact unde era cazul și cu ajutorul unor mijloace scenice foarte variate: de la accentul pe una sau alta dintre replici și până la realizarea unor momente distincte cu ajutorul unor elemente scenografice simple, dar de efect (de exemplu, triungul realizat din scândurile ținute de actorii așezați în primplanul scenei te trimite automat cu gândul la simbolistica extrem de încărcată a figurii geometrice – de la Ochiul lui Dumnezeu, trecând prin simbolistica masonică și ajungând la mai simpla, dar deloc banala, reprezentare a unei case). Singurul mijloc scenic care lipsește aproape în totalitate este … muzica (care este prezentă doar sub forma unor distorsiuni de sunet teribile, menite să creeze un zgomot de fond în anumite momente-cheie), deși, culmea, sunt câteva momente în care se și dansează, sau se cântă în cor, numai că totul e a cappella. Este aici o stratificare codificată de simboluri de care s-a folosit cu parcimonie Dabija, care n-a vrut sub nicio formă să distragă atenția spectactorului de la ce era cu adevărat important, dar nici să-l obosească peste măsură.

Montat sub forma unui vodevil clasic, Salba dracului devine placă turnantă pentru aducerea în atenția celor din sală a unei mai vechi obsesii: că aproape nimic nu e nou sub soare. Mai putem adăuga și mulțimea de prejudecăți și stereotipuri, vechi de când putem vorbi de existența poporului român, acestea fiind aduse în scenă prin intermediul personajelor (preotul, felcerul, evreul, proasta satului, emancipata etc.), dar și prin felul cum scenele vin să recompună viața unui Iași prăfuit și aflat cu mult în urma altor orașe din Europa: n-are drumuri pietruite, n-are multe altele. Dinamica spectacolului este dată de variața de accent la care Dabija se pricepe foarte bine: acesta cade când pe personaj(e), când pe unul sau altul din elementele de decor (covorul cu multiple funcții, dulapul de haine, cazanul de țuică, băncile). Și ceea ce este cu adevărat important, personajele cresc odată cu schimbul de replici, ele capătă concretețe (sau carne, cum se zice în jargonul teatral) treptat, tocmai pentru că nici Alecsandri, dar nici Dabija nu și-au dorit să obosească inutil spectactorul (cum spuneam puțin mai sus).

Trupa de actori a teatrului din Galați este destul de omogenă, aflată într-un proces de întinerire în ultimii ani, ceea ce l-a ajutat mult pe regizor. Se cunosc foarte bine între ei și, din ceea ce se vede la scenă, au trecut de mult de etapa în care să demonstreze spectactorilor care dintre ei e mai bun (acea concurență inutilă între actori care schimbă fatal soarta unui spectacol). Iorgu e jucat de actualul manager al teatrului, Florin Toma, pe care-l știu de pe vremea studenției (lui). S-a maturizat frumos, a mai pus ceva kg pe el (ceea ce nu e tocmai bine) și s-a desfătat într-un rol care-l întrebuințează serios. Dabija nu i-a dat prea mult timp de respiro, după cum nu cred că există partener de distribuție cu care să nu interacționeze (măcar o dată). În jurul și cu ajutorul lui se construiește un adevărat univers moldav de secol XIX, univers din care spectactorii chiar ]și doresc să facă parte. Lucian Pânzaru, actor cu state vechi pe scândura teatrului de la Dunărea de Jos, este un Enachi foarte convingător, pe alocuri aducându-mi aminte de Alexandru Giugaru în Take (din Take, Ianke și Cadîr). Cei doi devin poli pentru ceilalți actori, care se adună în jurul acestora și dau naștere unui spectacol viu, antrenant, în care toate prejudecățile sunt puse la zid, arhaicul urbelor moldave de secol XIX este persiflat până peste poate, noul este tarat prin contagiune, iar natura umană este pusă în discuție așa cum este ea compusă în realitate: bunele și relele se amestecă în milioane de moduri unice, căci nu există ființă umană care să nu aibă măcar un defect.

Fie că vă place sau nu vodevilul, Salba dracului o să surprindă și, mai ales, o să vă facă să uitați că acțiunea e undeva în secolul XIX. Și să nu uit: dulcele grai moldovinesc provoacă nostalgii celor plecați din Moldova de ceva ani.