„A douăsprezecea noapte” și „melting pot”-ul regizoral

În A douăsprezecea noapte de la Teatrul Metropolis Iliria nu mai este Iliria, ci un no man´s land, locul unde toate încurcăturile pot deveni posibile (și nu că pot, ci chiar se întâmplă). Timpul narativ este și el incert, dar din detaliile costumelor putem deduce că acțiunea este plasată undeva, în anii ´20 – ´30 ai secolului trecut. Anii desfrâului din toate punctele de vedere, dar mai ales ai frumuseții descătușate, când artele au cunoscut un adevărat boom, cu o priză fantastică la marele public. E de admirat ideea lui Victor Ioan Frunză de a plasa acțiunea din A douăsprezecea noapte între aceste limite temporale, pentru că în felul acesta el demonstrează o idee acceptată de multă vreme de către specialiști: o creație artistică foarte bună nu-și pierde nicicând frumusețea intrinsecă sau calitatea, acestea sunt imuabile; singurul lucru care se schimbă este optica privitorului și/sau beneficiarului, dar asta nu face decât să aducă un plus de valoare (estetică) actului artistic în sine și/sau produsului acestuia.

Scenografia (Adrianei Grant) este simplă și aproape toată din plastic. Plasticul este o referință cât se poate de contemporană (referință pe care o putem interpreta și în cheie satirică – astăzi suntem invadați de plasticul sufocant, cel care imprimă acea notă de superficialitate oricărei acțiuni umane), de această dată, iar copacul este elementul care devine încă de la prima scenă cheia întregii construcții regizorale: avem de-a face cu un vodevil sau … cu un spectacol de revistă autentic. Mai ales că vedem în spatele scenei trei/patru instrumentiști, care vor deveni foarte activi/implicați, revin la acest amănunt un pic mai încolo. Numai că, surpriză, Victor Ioan Frunză nu a dat scenei un spectacol de revistă, vodevil sau operetă, ci un spectacol de teatru gândit de o asemenea manieră, încât abia în a doua parte spectactorul realizează și care este sursa bunei dispoziții și/sau cascadelor de râs. Căci accentul nu cade pe schimburile de replici sau pe agitația continuă a unora sau altora dintre personaje (de nici nu mai știi cine cu cine sau de ce, Shakespeare jucându-se cu mintea spectactorilor până la limita de sus a suportabilității și a înțelegerii relațiilor dintre acestea), ci pe construcția propriu-zisă a fiecărei scene în parte. Frunză a ținut să decupeze fiecare scenă în parte, să-i dea distincție și unicitate, dar, în același timp, spectactorului să-i fie clar că, la un moment dat, toate acestea se vor regăsi în același mare tablou (unic), ale cărui piese ele sunt. E o tehnică regizorală mai puțin folosită la noi și care derivă, oarecum, din felul cum se făceau (și, mai ales, montau) filmele mute. Căci da, A douăsprezecea noapte e montat în stilul filmelor mute – cascade de gaguri, personaje care vin în fața spectactorilor, își spun replicile (își fac treaba), după care lasă loc altora, mult, foarte mult umor etc.

Dar de ce am spus la început că putem vorbi și de un spectacol de revistă? Cum a adus Victor Ioan Frunză în același loc cele două tehnici/viziuni regizorale atât de diferite și, mai ales, cum a făcut posibil să se audă Shakespeare pe scenă? Ei bine, aici revenim la muzicienii prezenți în spatele scenei la debutul spectacolului. Orsino, Ducele Iliriei și Feste, dar mai ales bufonul cântă; da, da, ați auzit bine, ei sunt cei care deschid spectacolul spre public, sparg al patrulea perete și aduc un plus de mobilitate și de actualitate întregii montări. Căci da, odată cu aceste momente spectacolul își pierde din temporalitate, devine atemporal cu totul, acțiunea putându-se petrece în orice timp istoric.

Faptul că a realizat un spectcol plin de gaguri și a adus trama undeva în anii ’20 – ´30 ai secolului tecut nu (mă) deranjează, chiar dacă regizorul a folosit cam toate motivele/clișeele regăsibile în filmele mute. Sunt o mulțime de stop cadre scoase din filmele cu Chaplin, dar mai ales din cele ale lui Buster Keaton. E o idee care a prins foarte bine la public, acesta fiind de-a dreptul cucerit de prestațiile actorilor și de felul cum aceștia au dat viață personajelor. Scenele se succed într-un ritm foarte alert, dar cu toate acestea, din punctul meu de vedere, introducerea momentelor de live a lungit un pic prea mult spectacolul.

Un spectacol cu o trupă de actori foarte bine sudată, cu un Andrei Huțuleac care se desfată în rol(uri), dar și cu actori mai puțin vizibili, dar care-și fac treaba, căci fără ei A douăsprezecea noapte n-ar fi avut această priză fantastică la marele public. O montare a textului shakesperian despre care se va vorbi, rămâne să vedem peste ani și în ce fel.