Obiecte culturale de colecție – „Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea”

De-a lungul vieții, fiecare om colecționează diverse obiecte, culturale sau nu. Sunt importante pentru el într-o anumită etapă, îl definesc într-un anume fel, reprezintă oaza lui sufletească și intelectuală, refugiul necesar pentru (re)stabilirea unui echilibru cotidian permanent amenințat din exterior.

Bibliofilii știu despre ce vorbesc mai sus. Una e să fii îndrăgostit de literatură și să citești cărți, indiferent în ce format se prezintă acestea, alta e să achiziționezi, după un plan prestabilit și după criterii clare, cărțide colecție, volume rare, impecabile inclusiv ca format fizic (coperte, ilustrații, conținut, paginație, format etc.) Astfel de cărți sunt obiecte culturale deosebite, de care te îndrăgostești iremediabil. Plăcute ochiului, inteligenței și spiritului, ele pot aduce bucurie oricui, pot fi dăruite cuiva drag, pot fi lăsate moștenire etc.

Un astfel de volum este Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de ȘTEFAN LIICEANU, carte apărută recent la Editura Humanitas, o ediție superbă, cartonată, cu ilustrații de Mihail Coșulețu. Ca orice carte de colecție, volumul beneficiază de o Prefață consistentă, aparținându-i lui Ștefan Liiceanu, care a trăit în Japonia aproximativ 20 de ani; un Glosar atent întocmit și o Bibliografie în limbi orientale și occidentale.

Cartea este dedicată, cu dragoste și prețuire, părinților autorului, care l-au încurajat „să viseze, să citească, să călătorească departe”, dar mai cu seamă „să investească în cunoaștere”.

Trăind în Japonia, Ștefan Liiceanu și-a asumat modul de viață, cultura și civilizația specifică, budismul și, în general, istoria culturală niponă.

Cartea de față s-a născut din curiozitate și din dragoste, ca orice proiect de suflet. În Prefață, Ștefan Liiceanu pornește dela două simboluri: cei doi Buddha din Bamiyan, două statui gigantice din centrul Afganistanului, sculptate în munte în sec. al VII-lea d.Cr., pe care talibanii le-au distrus, prin detonare, după 1990. Simboluri și opere de artă deopotrivă, cele două statui păreau intangibile. Și totuși, de-a lungul istoriei omenirii, s-a dovedit că acestea pot fi distruse.

„În mod paradoxal, spune Ștefan Liiceanu, se pare că este mai ușor să distrugi o statuie decât o carte. Așa se face că statuile din Bamiyan nu mai există, în timp ce textele din care s-a născut această carte pot fi citite și astăzi” (pag. 10). În paginile Prefeței, autorul aduce informații și clarificări în legătură cu ideea care a stat la baza cărții sale, cu modul de organizare a textelor, dar mai cu seamă sintetizează idei legate de cele trei mari școli de gândire care „au clădit civilizația Chinei antice: confucianismul, legalismul și daoismul”, curente care influențează ulterior cultura și civilizația japoneză și coreeană.

Sunt precizări importante, mai ales pentru cititorii interesațide istoria culturală orientală. Cu toate acestea, la finalul Prefeței sale, Ștefan Liiceanu recunoaște că „poveștile culese în prezentul volum pot fi citite fără a avea în mod special cunoștințe despre cultura și istoria Extremului Orient și nici despre personajele sau locurile menționate în text” (pag. 24).

Cartea este structurată pe șase paliere/grupaje: Natura umană, Umor, Înțelepciune, Budism zen, Povești și fabule, Maxime. Bucuria lecturii vine, așa cum subliniază și autorul antologiei, din simplitate; vorbim astfel atât despre dimensiunea lor (de la o jumătate de pagină la câteva pagini), cât și despre limbajul folosit, cu grad mare de accesibilitate (grație unei traduceri excelente de altfel!). Sunt texte cu vădit caracter moralizator, într-o manieră adesea umoristică, capabile astfel să aibă un impact direct asupra oricărui tip de cititor care se recunoaște într-o ipostază sau alta: leneșul, mincinosul, trădătorul, artistul neînțeles, naivul, ghinionistul, amantul(-a), maestrul și discipolul etc.

Toate aceste texte din cele șase secțiuni au străbătut timpul, grație semnificațiilor general-umane și universal valabile; pe cale orală, folclorică am putea spune, ele s-au șlefuit în timp, epurându-se de orice element contextual care să le fixeze într-un cronotop anume, știrbindu-le astfel din semnificația intrinsecă. Le puteți citi, așadar, în ce ordine doriți, acolo unde se deschide cartea, după orice grilă de lectură. Fiecare text, indiferent de dimensiunea lui, e un sâmbure din care se poate naște o carte întreagă. E o carte de cărți și tocmai de aceea un dar minunat, acum, de Sărbători, când fiecare dintre noi găsește timp și plăcere pentru bucuriile de preț și pentru răgazul necesar (re)găsirii sufletești.

Ștefan Liiceanu nu alege întâmplător, ca titlul pentru antologia sa, Arcașul fără arc, titlul unuia dintre textele din secțiunea „Înțelepciune”, și care reprezintă „o poveste modernă”, o prelucrare literară a unei vechi legende chineze, bazată pe cartea Liezi, din sec. al V-lea î.Cr. Împreună cu un alt text, respectiv Luna deasupra muntelui, precizează autorul, cele două povești ar fi opera lui Atsushi Nakajima (1909-1942), un scriitor nipon care „murind la doar 33 de ani, a lăsat în urma sa un număr de scrieri foarte prețuite în Japonia, dar puțin cunoscute în Occident” (pag. 19-20).

Povestea are în centrul ei un tânăr arcaș, Ji Chang, al cărui vis suprem, idealul absolut era acela de a deveni „cel mai bun arcaș de pe fața pământului”. Pentru a-și atinge visul, va trece răbdător prin câteva trepte de inițiere, urmând sfaturile unui maestru care îl învață fără rezerve, cu dăruire, toate secretele acestei îndeletniciri la rang de artă.

Ajungându-și maestrul ca îndemânare, discipolul e stăpânit de ambiția cumplită de a fi singuruldeținător al acestei arte. Demonul trufiei îl îndeamnă să-și ucidă maestrul. După câteva tentative, ros de rușine, renunță. Ca să-i salveze sufletul, primul maestru îl trimite pe vârful muntelui Huo, unde trăia un alt mare maestru. Cel mai mare. Cel de la care Ji Chang va învăța cum să tragă fără arc. Inițierea va dura nouă ani. Coborând depe munte, Ji Chang e alt om, iar semenii săi consideră că „așa arată un maestru strălucit”. Inclusiv primul maestru îl etichetează astfel. Cel mai iscusit arcaș se conduce după o filosofie de viață sintetizată astfel:

„Fapta absolută este să nu faci nimic. Cele mai bune vorbe sunt tăcerea. Trasul desăvârșit cu arcul este să nu tragi nicio săgeată” (pag. 164).

Legenda spune că, înainte să moară, Chang uitase cum arată un arc și la ce la ce folosește acesta…

Vă las pe voi, dragi cititori, să vă bucurați de fiecare text din această bijuterie livrescă. Să meditați la omenescul nostru, la vremelnicie, la (pe)trecerea timpului, la rostul fiecăruia pe acest pământ. Sărbători binecuvântate!

Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu