Steaua de mare a Crăciunului – „Steaua. O poveste de Crăciun” de Sergio Bambaren

Această iubire ne poate lumina şi pe unul şi pe celălalt de bucurie, dar nu ne poate micşora nici pe unul, nici pe celălalt…

Michel Tournier, Gaspar, Melhior & Baltazar

Zilele trecute, într-o librărie, un tată cumpăra pentru copilul său, ca să pună ca dar sub brad, Amintiri din copilărie, minunatul roman al vârstei de aur, aș zice și al maturității, cu toată nostalgia ei. Există în roman o secvență referitoare la obiceiurile de iarnă. Copiii pleacă prin sat să colinde, „pe la toacă”. Nică n-are buhai, nici harapnic, n-are nici învoire de la tatăl său, talanca e acasă, iar el stă cu frica în sân și cu ciubotele la îndemână, gata să se alăture grupului de colindători. Popa Oșlobanu nu-i primește bine, așa că urările sunt spuse în răspăr, iar colindul devine un anticolind. Romanul lui Ion Creangă este publicat prima dată în 1892.

La 1843, apărea, probabil, cea mai cunoscută până azi, Poveste de Crăciun, cartea lui Charles Dickens. Datele referitoare la publicare arată că, deși lumea s-a schimbat, urmându-și cursul, au apărut obiceiuri noi și s-au pierdut tradiții, în esență, iarna a rămas un anotimp al copiilor de toate vârstele, care se bucură pe deplin de ceea ce numim pe înțelesul comun „magia Crăciunului”.

Să mai amintesc câteva titluri pe care le căutăm în librării în perioada aceasta: Spărgătorul‑de‑Nuci și Regele Șoarecilor de E. T. A. Hoffmann, Zile de Crăciun de Jeanette Winterson, Când Moș Crăciun a căzut din cer de Cornelia Funke, Un băiat numit Crăciun și Fetița care a salvat Crăciunul de Matt Haig. Mie mi-au plăcut tare mult și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea, Darul lui Moș Crăciun, cartea lui T.O. Bobe, și Poveste muzicală de Crăciun, a Cristinei Andone.

Dacă dai deoparte coaja de imagini, idei în buclă și elemente comerciale acumulate în jurul sărbătorii Crăciunului, în plin avânt al consumerismului, ai putea (re)găsi miezul tainic asociat transcendenței, zona căreia nu-i înțelegi pe deplin semnificația, dar care dă, deși ezoterică (sau tocmai de aceea), sens existenței.

Steaua. O poveste de Crăciun, proza lui Sergio Bambaren, este scrisă foarte simplu, pe înțelesul micilor cititori, care percep lumea prin intermediul gândirii mitice. Ca să vă faceți o idee, o să spun că țesătura alegorică este aceeași din Pânza Charlottei, minunatul roman pentru copii al lui E. B. White, în care porcușorul Wilbur primește sfat și sprijin din partea păienjeniței înțelepte. Departe în adâncul pădurii, proza lui Amos Oz, înfățișa, de asemenea, această structură a lumii reduse la esență. O lume simplă, conturată în datele ei primordiale – bine și rău, lumină și întuneric, timp și spațiu angoasant versus timp și spațiu edenic.

Lumea e văzută în devenirea ei, ca proces, ceea ce explică relațiile dintre toate cele câte există în „rețea”, în interdependență. Orice faptă are o consecință, ideea fiind aceea a tăierii răului din rădăcină. Ce trebuie salvat e adus pe arcă, iar revenirea la echilibrul moral e marcat de apariția curcubeului. Acestea sunt însă interpretări, prin urmare gânduri mai complicate, în vreme ce textul este cu adevărat limpede și, prin asta, frumos:

„Arca pluti pe apă cinci luni, până când ajunse pe un munte care se numea Ararat. Acolo rămase șapte luni de zile, până când apele se retraseră și pământul se zvântă. La capătul celor șapte luni, Noe trimise un porumbel să caute un loc unde să poposească. Porumbelul se întoarse fără să fi găsit un loc potrivit. După șapte zile, Noe trimise din nou porumbelul și acesta se întoarse cu o ramură de măslin în cioc. Noe ridică acoperișul corabiei și văzu pământ uscat. Noe, familia lui și toate animalele ieșiră din arcă. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului.

Dumnezeu a văzut și a trimis un mănunchi de culori minunate care au acoperit cerul, ca semn că nu va mai trimite niciodată potop asupra oamenilor și animalelor de pe Pământ, ca să-i omoare.” (pp. 12-13)

O stea de mare ridicată pe boltă adună în jurul ei constelații. Vocea acestei stele de mare a Crăciunului se aude pe tot parcursul cărții, ecou metafizic, dar, în final, mai puternice se dovedesc alte voci ale textului. Interesantă este formula aleasă de traducător pentru a defini, în această secvență a capătului de cale, omul – „ființă umană foarte cumsecade”. Apoi, înțelegi că referirea nu se face chiar la un om obișnuit:

„ ̶ Privește în jurul tău, o invită porcul.

Catârca nu-și putea crede ochilor. Nu erau numai găini, gâște și vaci, ci și girafe, elefanți, lei, păsări felurite, râuri pline de pești, oceane care aveau în apele lor delfini, chiar și balene. Însă își aminti ceva.

̶ Dar cum rămâne cu fermierul?

̶ Nu-ți face griji, îi răspunse prietenul ei porcul. E o ființă umană foarte cumsecade. Curând ai să-l întâlnești.

Departe, pe o stâncă, un om îngenuncheat îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că-l făcuse paznicul unei lumi frumoase și albastre, Grădina Edenului pentru toate animalele, mari și mici.

̶ Cine e?

̶ E o ființă umană cumsecade, răspunse porcul. Este fermierul. Poți să vorbești cu el oricând vrei; te va asculta întotdeauna și se va purta frumos cu tine.

Catârca zâmbi. În sfârșit, se gândi ea, în sfârșit pot să mă odihnesc și să fiu fericită.

̶ Pentru că veni vorba, zise catârca, întrerupând șirul gândurilor din mintea prietenului ei porcul.

̶ Da, catârcă.

̶ Care e numele fermierului? întrebă catârca.

Porcul zâmbi.

̶ Noe.” (pp. 62-63)

Departe de stilul simbolic și adânc meditativ al prozei lui Michel Tournier, din Gaspar, Melhior & Baltazar, altă scriere la care se întorc iubitorii de carte zilele acestea, paginile-bijuterie ale lui Sergio Bambaren exprimă nevoia fundamentală a făpturilor, oameni sau nu, de a iubi și de a fi iubiți, în felul acela salvator și memorabil pe care-l încercăm cu emoție de Crăciun: