Expoziţia Breaking the News & UFOtopia, organizată de Asociaţia Salonul de proiecte, s-a încheiat pe 29 octombrie şi s-a desfăşurat la Tipografia Universul, Corpul B, etaj 1, Ion Brezoianu 23-25. Aduc câteva notări despre cei doi artişti, Dan Perjovschi şi Cristian Răduţă, cu subiectivitate asumată, desigur, întru vizionare ultimă.
Mai întâi că expoziţia este unitară prin felul în care se ţes pe perete cele două provocări/experimente/perspective artistice, la nivelul efemerităţii materialului şi a formelor, figurilor aproape hieroglifice, stilizate şi simplificate la Dan Pejovschi, de la simplu la încărcate cu accente naturiste la Cristian Răduţă. Ceea ce-i uneşte şi-i desparte totodată este ţinta, una a viitorului, proiectat acid din referinţele la actualitatea noastră cu dureri în pântecele (captiv el însuşi), cealaltă, a unui viitor din prefabricate, antiutopic, fragil, cu figurile într-un zbor imposibil sau într-o mişcare ţintuită. Mai este o linie comună a celor doi artişti din generaţii diferite, forma compusă. Trebuie punctat şi întrele, spaţiul comunicării celor două formule artistice, ca fiind cheia/semnalul expoziţiei. Bestiarul lui Cristian Răduţă pare unul experimental, unde inanimatul se însufleţeşte deşi în figurile expuse rămân asamblate/figurate amândouă. Lumea lui Dan Perjovschi este tot dublă, dar la nivelul limbajului, ca într-o metaliteratură. Scrisul lui jurnalistic, expus la propriu, se încarcă de lectură (ca notele critice făcute direct pe o carte), una de atitudine civică, particularizată/formulată prin desene. Ele funcţionează ca punere în abis a materialelor prime, ziarele.
Dan Perjovschi creează o adâncime a evenimentului ţintit prin selecţia de ziare, aflate într-un rulaj altfel, pe un perete sau asamblate/închise, deschise şi ele cu desene (simbolice) la primul dintre grupaje. Aşa, scoase din posibilitatea plierii fizice, aş spune la o lectura normală, momente diverse, comentate mai întâi în jurnal, apoi, la o relativă distanţă, prin desenele unui artist excepţional, au un nou suflu/suflet. Ca într-o incitantă developare, însăşi orizontala peretelui desface ştirea pentru a o săgeta/ascuţi cu mesaje care, în „arhaitatea” lor, au un efect puternic, străvechi, de ceremonie, de scriitură „pe tăbliţe” (aflată în expoziţie, m-am gândit fără voie la tăbliţele de la Tartaria), participare la un ritual (o altă/nouă lectură). Desenele lui Dan Perjovschi au forţă tocmai pentru că ne „invită” la atavism, ceea ce deja înseamnă desfacere de tortura actualităţii, întoarsă prin a doua rulare, de desene, hieroglife (sau ce vede şi simte fiecare vizitator, deodată păgân, multiplu). Ceea ce, de data aceasta, compune artistul, este o lume în dialog, întâi cea rulată din ziare, a momentelor actuale, şi alta care se impune din desene adiţionale, ca „traducere”/comentare, într-o subtilă şi imposibilă, totuşi vizibilă, sincronizare. Două forme de „scriitură”, una parcă străveche, alta proaspătă, relativ recentă, cu trimiteri la proteste, refugiaţi, kitsch-ul religios, politic, social, uman etc., se confruntă şi se adună ca să transmită rezistenţa unui artist la astfel de actualităţi. Pe peretele exterior al expoziţiei se află una dintre cele mai expresive compoziţii ale kitsch-ului de socializare facebook, surprins în amestecul său aleatoriu. De fapt, Dan Perjovschi a surprins şi în cele doua grupaje dinăuntru prin textul său desenat aceasta stare de AMESTEC al lumii noastre groteşti, cu un umor tăietor, tocmai pentru că în spatele risipei de incizii, multe cunoscute, reluate de artist, este morala, nevoia de ordine, echilibru.
Ceea ce se petrece pe peretele locuit de ziarul Perjovschi, compus din cel real/ist şi celălalt, din desen, e o adevărată, alternativă, scriitură sincretică la vremuri uituce şi bezmetice, fiindcă întregul capătă funcţie arhaică, mnemotehnică, fie şi aşa, expus într-un timp scurt, dar prezent în fotografii şi în „mape”, cu siguranţă.
Simplitatea şi abstractizarea tipică desenului Perjovschi capătă o expresivitate în plus cu cele două straturi de „textură”, care par să se apropie una de alta până la contopire. Ziarul se citeşte şi cu semnele dispuse într-o ţesătură foarte elaborată sub aparenţa adiţionărilor şi, mai ales, a simplităţii desenului. Impresia vizitatorului nu este de traducere simplă a ziarului „textualizat”, ci de dificultate. Aşa este, în genere desenul Perjovschi, unul simplu în forme ori vorbiri zilnice, şi ele desfăşurate într-un scris obişnuit pe materialele primare, ziarele. La urmă, tocmai simplul se arată dificil, elaborat, cu toată rapiditatea „facerii”, în compoziţia de ansamblu. Şi asta pentru că e vorba de simplificarea folosită ca într-o inscripţie veche. Iată câteva porţiuni de textură, în care desenele urcă şi coboară, se înlănţuie cu scrisul jurnalelor într-un ritm ameţitor, cu posibilitatea de echilibru, însă:
Şi prima compoziţie, de pildă, cu aceeaşi risipire a desenelor şi ziarelor, supra-puse în texte, dar simultane vizual, are tot funcţia elementelor interioare, de memorare, perpetuare a semnificaţiei.
În acest grupaj intră deodată şi un element din bestiarul lui Cristian Răduţă, ca şi obiectul de „muzeu”, scaunul cel mai banal cu putinţă. Şi dacă schimbi unghiul vederii, de la perete, grup de forme, scaunul nu se pierde in afara cadrului, ci se simultaneizează „lecturii” vizitatorului peste lectura lui Dan Perjovschi.
De altfel, sala este un cadru care cochetează cu filmul în relief. Desenele Perjovschi vin în straturi scrise către ochiul „dinafară”, aşa cum figurile lui Cristian Răduţă sunt făcute să se desprindă, fie în sus, fie pe suprafaţa pereţilor, chiar dacă zborul este o iluzie a materiei celei mai efemere, deşeurile, greu de smuls, dar mişcate, din locul efemer. Paradoxul este de-a dreptul expresiv:
La al doilea grupaj al lui Dan Perjovschi se petrece o împletire la vedere a două tipuri de forme, cu marca tuturor expunerilor sale, simplitatea desenului, la care adaugă nu doar vorbăria din jurul nostru, frivolă, dar şi o adaptare la mediu/cadru. Se petrece o înglobare a locului din jur înăuntrul grupajului. Astfel, odată cu starea de reflexie şi reflectare artistică la actualitate, cea din desene, sunt atinse şi lucrurile, şi locul „comun” ca într-o ceremonie, pe care o trăiesc şi cei care intră aici. Una urgentă, cum scrie autorul „S. O. S”.
Rularea încolo şi încoace a inscripţiilor lui Dan Perjovschi la textul dintâi au o ţinută statică, memorabilă chiar. Meşteşugul şi minuţiozitatea, fie căpătată şi alert, în desen, sunt deja re-cunoscute.
La Cristian Răduţă, mişcarea dinăuntrul nemişcării, ambele intrate, prinse simultan în corpul compus al „navelor” (împodobite cu accesorii de bestiar umoristic), este una care atinge expresivitatea. Şi pieselor disipate ale animatului provenit din obiecte stricate, de „gunoi” sunt la fel de vizibile în trecerea lor dintr-un regim în altul, care este, de fapt, cel artistic.
De altfel, chiar atelierul tânărului sculptor plasează propriile sculpturi în…adâncime.
Sunt „în relief”, de parcă îşi exteriorizează mişcarea, ceea ce indică neliniştea unui artist, dar şi o constantă de viziune.
Articol semnat de Viorica Răduță.
