Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa, ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din 1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la primul poem, datat 22 mai 2013…
O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/ (…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul iubirilor viitoare?”
„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială, omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit, creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)
În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/ pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/ Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)
Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/ Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)
Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/ şi mintea crispată ale iubitei mele”!
Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan, care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/ Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură cu dragostea…”
Într-un fel, cu sau fără izmene, Florin Ciocea este un kunderiano-marqueziano-bulgakovian (sunt curios cum sunt romanele sale! – „Când mă strigaţi, prieteni,/ Aud singurătatea veacului acesta/ Umplând pocalele singurătăţii mele…”, p.26)), un maestru tot săpând în cerul Bărăganului după o Margaretă perfectă, văzând din când în când şi aşa ceva: „… o femei călărind un diavol/ Şi… l-am compătimit!/ Cum ar fi privit Marx/ Exploatarea diavolului de către om?/ Suferinţa lui teribilă/ Între pulpele fierbinţi ale femeii?// Extazul doamnei desena/ Arabescuri ciudate pe cer,/ Iar luna,/ Fiindcă era o noapte profundă şi limpede,/ Luna incendia cu razele ei/ Ochii de gheaţă ai proletarului sarsailă…/ Atunci am avut revelaţia,/ Atunci am ştiut,/ Că fiecare femeie călăreşte în secret un diavol,/ care vine atunci/ Când simte dorinţa nestăvilită de a trăi/ O goană nebună/ nebună,/ nebună!” (p.13)
În fapt, jurnalul său liric (de subliniat notarea datelor la care au fost scrise poemele în toate cazurile) este (şi) un dialog cu Iubita Aceea, în care se mai şi întreabă: „…ne privim viitorul/ În ochii de beznă ai pământului;/ Te întreb atunci, iubita mea,/ De vrei să împrumuţi/ Lumina blândă a ochilor tăi/ Acestei profunde nopţi albastre?” (p.14) Să fie Lola, să nu fie Lola ( de la pagina 59), mai contează oare, când există conceptul eternului feminin?
Luciditatea Dorinţei îi poate dicta: „…învăţăm din plecările definitive ale prietenilor/ Că undeva,/ Cândva,/ Existenţa ni se scurge în altă dimensiune.” Poate fi, el, poetul şi salvador dalian dervişian (tot de Bărăgan, această a cincea dimensiune a spiritualităţii româneşti, ca să fiu un pic paraguayan): „Satul rupt de lume/ Şi-n el corăbii/ Călărind pe vânturi pustii…/ Ascult murmurul hipnotic al salcâmilor/ Şi trăiesc în agonia lor solitară (n.a.g.s.: despre singurătatea asta este vorba!)/ Exilul irevocabil din copilărie./ Inimile se mântuiesc prin ele însele:/ Inimă prin inimă,/ Într-o rotire continuă,/ Densă şi dureroasă./ Mi-am pus mantaua de ploaie/ Pierzându-mă în culorile anotimpurilor/ Şi de atunci/ Mă nasc şi mor în acelaşi timp.” (p.17) Este o anume credinţă într-un Dublu, asupra căreia se revine, şi la pagina 64, se operează şi cu elemente de elegii pentru fiinţe mici, dar şi cu teorii generoase, precum aceea a BIG-B(ărăg)an(g)ului, cu misterele secrete ale universului apropiat, cu schiţele unei dogme noi, oarecum adogmatice, paradoxal: „Timpul nu există!/ Doar carnea noastră se pârguieşte/ În lumina vântului stelar,/ Iar gravitaţia este o iluzie/ Prin care ne justificăm bătrâneţea/ Şi inevitabila reîntoarcere/ În creuzetul viu al ţărânii./ Timpul nu există!/ Doar naşterea şi moartea,/ Care, în esenţă, sunt acelaşi lucru;/ Dacă eşti atent, te poţi vedea pe tine însuţi/ Construind repere în ipostaze multiple…// Ca să nu înnebunim am inventat/ Trecutul,/ Viitorul/ Şi mai ales dragostea/ ce ne ajută să uităm/ Că suntem nemuritori.” (p.63)
Expunerea oarecum din înaltul salcâmului primordial a sufletului ( „Îmi puteţi privi sufletul,/ Expansiv şi exuberant,/ Dar… nu-l veţi înţelege!”, p.18), şi prin versuri precum cele de mai sus, ne face să înţelegem (sic!) că frânturi din suflete precum cele ale lui Einstein, Nietzsche, Platon, Băncilă, Cioran, Jung, Freud, Descartes ş.a.m.d. s-au întâlnit prin Ialomiţa eternă într-un mod fiinţial memorabil:
„Iubesc fântâna adâncă/ Din ochii femeilor nepervertite,/ Şi aurorele boreale,/ Care măsoară dimensiunea ancestrală a viselor,/ Cu ajutorul cărora încercăm/ Să-l iubim necondiţionat pe Dumnezeu.” (p.62)
Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească („Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia („Pot dărâma imperii cu un singur gest,/ Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs./ Dacă priviţi o femeie îndrăgostită în ochi/ O să vedeţi universul rotindu-se haotic/ Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei;/ Dacă o strigaţi, nu va răspunde:/ Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea;/ În sufletul ei trăieşte o fiară ciudată,/ Pătimaşă şi surdă,/ Care devorează uneori cadavrul propriei iubiri.”, p.54), este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai bătrânei lumini.” (p.51)
Poate repeta un poem, p.12 şi 49, propovăduind: „Dragostea rămâne până la moarte/ Vâlvătaie captivă într-un clopot de apă.”
Imaginea clopotului mai este de găsit, în alte formule, bătând în „carnea noastră” (p.36) sau, prin extindere sau extincţie, într-un palat de gheaţă unde se testează o definiţie a fericirii, sau chiar „în fiecare soare” (p.21), semănând, acest Clopot, cu Tristeţea…
Bătăile Clopotului pot anunţa o nouă metafizică, o nouă credinţă (Mântuitorul nu va mai fi crucificat, desigur: „Dragostea, prieteni,/ Înseamnă să trăieşti o sută de ani/ În secunda până când glonţul/ Îţi va şterge existenţa,/ Iar tu să-i iubeşti/ pe cei care te ucid!”, p.25), şi „tiparelor naşterilor viitoare” (p.27), la urma urmelor de ce un fost tâmplar să nu devină tractorist, coleg de tură cu F. M. Ciocea (!): „Tractoristul este fiinţa aceea care seamănă dragostea/ În sufletele chinuite şi aride;/ Tot el omoară moliile/ De pe aripile albe ale luminii/ Cu un insecticid aşa de sublim/ Încât acestea încremensc pe vecie/ Între două ondulaţii succesive./ Poate fi beţiv,/ Afemeiat,/ Bogat şi sărac în acelaşi timp,/ dar pe mantia uriaşă a bunului Dumnezeu/ Se plimbă fericit cu tractorul lui,/ sau lucrează,/ sau maore în numele vostru,/ Ori poate visează o lume/ care capătă culoarea visurilor sale…” (p.28)
Teologia sa onirico-legendaro-mitică se poate raporta la texte sacre precum cele de la paginile 30, 31, 32, 33 (la 33 Timpul este reevaluat, reamintindu-ne, în acelaşi timp (sic!), că o posibilă traducere a Cuvântului din „La început a fost Cuvântul” este chiar „Înţelegere”: „Se spune că undeva,/ prin cotloanele universului,/ Dintr-o ţâţă uriaşă curge timpul,/ Care hrăneşte spaimele fiinţelor şi lucrurilor./ De aceea eu, când îmi mulg oile,/ Fur câteva secunde din acest timp al spaimei/ Ca să uit că exist.// Când se întâmplă asta/ Totul este limpede,/ Ca şi cum creierul se transformă/ Într-o lentilă gigantică;/ Nu mai există spaţiu,/ Nici durere,/ Nici mişcare…/ Doar înţelegerea, pe care Domnul/ A dăruit-o lumii acesteia/ Cu atât de multe ţâţe binecuvântate.”), 39 (Unde avem o jumătate de decalog, măcar aproximativ: „Să nu ţii pisici în casă/ Şi nici femei frumoase;/ Doar broaşte ţestoase…”)…
Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/ sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu m însoţeşte.” (p.35- poem din 2015)
În 18 iulie 1986 scria (am ajuns aşadar şi la misterioasele poeme vechi): „Iubita mea, astăzi sunt departe, departe,/ Îngerii ploilor tropicale/ Îmi deschid orizontul…/ Oceanul, şi altceva, ne desparte;/ spre Sud tristeţile noastre călătoare/ Au dispărut întrutotul.// Păduri ce-mi cresc pe cord ca o lumină,/ Iată sufletul Africii strălucitor;/ Evadaţi în ţărâna albă, cristalină/ Descoperim tărâmul ucişilor de dor.” (p.45)
Într-unul din poemele din 1975 scrie despre el însuşi: „Florin Ciocea este cel mai nebun nebun;/ Sufletul său trăieşte ca un şarpe de casă/ prin hrube reci şi obscene…/ Se joacă de-a viaţa şi de-a moartea/ E conchistador/ Şi poliţist într-o piesă de Brecht,/ E îndrăgostit,/ Sau nu este?/ E răzvrătit,/ este întotdeauna el,/ Sau nu este?”
Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară, mai ales doar când mărturie sinceră nu pot depune decât câinii (mioritici au ba) şi „Marinică,/ Cel mai deştept măgar din univers” (p.40), într-o lume în care toate sunt pe dos, mai puţin, probabil, Lumea… Mai spune poetul:
„Trăiesc într-o lume subţire/ ca tăişul unui cuţit;/ Când sunt beat trec dincolo/ Asemenea spânzuratului oscilând periculos/ În spânzurătoarea lui.”
Din această lume, Africă ideală în Bărăgan ideal, paradis mioritic unde ceilalţi „ciobani”, poeţi sau nu, vor cere glonţul sau funia, joc de oglinzi şi de ceruri împătimite de ţărână, Florin Ciocea mai poate scrie: ferice de cei care îl au prieten pe Florin Ciocea şi dublul său – „Dacă mă priviţi atent în universul meu,/ Celălalt EU din universul vecin va zâmbi;/ Amândoi ştim că existăm,/ iar când unul este fericit aici,/ Dincolo geamănul suferă…” (p.64)…
Bref, parafrazând, „scrierea” (nu numai simpla naştere) „este fatalitatea/ Pe care ne-o asumăm,/ ca un viscol pârjolind Antarctica.” Dar despre Antarctica, probabil, altă dată… Poate pe urmele lui Anatole France, cu acea evanghelie (sic) a pinguinilor! În Bărăganul africano-ialomiţean poate va fi adusă o altă Dorothy: Florin Ciocea este şi vrăjitorul, şi leul, şi tractoristul, şi sperietoarea de ciori, grădinarul, de la pagina 34, dar mai ales poetul iubitor (şi de oameni, cu tot ceea ce înseamnă şi mai ales cu acceptarea faptului că omul este fiinţa însingurării, conştientizării absurdului şi sensului Sinelui). Atlantida, ca şi adevăratul Oz, sunt de găsit în Bărăgan! În Marea Bărăganului (să nu uităm că acolo, la unul dintre începuturi, a fost marea!):
„Văd marea în albastrul ochilor voştri,/ Aud valurile şi simt/ Murmurul hipnotic al abisului,/ Fără ca sufletul meu să tresalte cumva;/ Mă întreb uneori/ Dacă eu sunt doar… eu,/ Plecat uneori prin lume,/ Atunci când sufletul/ Îşi trăieşte cu demnitate însingurarea.” (p.35)
Poate m-am mai şi jucat cu sobrietatea patetismului decent al poetului! Dar la sfârşit mă închin fără doar şi poate în faţa fântânii sufletului său: în ochiul de apă al tristeţii sale am văzut propria mea fântână din ochi, singurul ochi care contează, cel al lui Polifem (altul?), uriaşul din care mulţi se trag, dar nu vor să recunoască!
„Mic tratat filosofic despre îngeri, tractorişti şi femei nebune” de F. M. Ciocea
Editura: Detectiv Literar
Anul apariției: 2016
ISBN: 978-606-8697-32-1
