Un fel de recenzie: 2666 de Roberto Bolaño (III)

După cum probabil că vă așteptați, ca urmare a celor două recenzii publicate anterior: cea corespunzătoare primului volum din 2666, respectiv celui de-al doilea volum, a venit momentul să tratez într-o manieră, despre care sper să nu aducă la lumină adevăruri ale textului ce v-ar periclita plăcerea unui lecturi viitoare, ultimul volum al trilogiei lui Roberto Bolaño.

Dacă, anterior, proza scriitorului sud-american își găsea universul de desfășurare în dura și arida lume a Mexicului anilor ’90, populată de personaje diverse, carteluri infracționale și profesori universitari (pasionați de literatură cvasiobscură) deopotrivă, ultima parte a romanului alcătuit din 5 micro-romane, pare-se că își propune să rezolve Enigma (mai bine spus multele enigme) ce vor ajunge cu siguranță să te obsedeze. Dar, această perspectivă se susține doar în aparență.

Sursa: https://wowcanada.wordpress.com

În ciuda acestei așteptări, aceea a unui veritas care să funcționeze drept cheie de boltă, Bolaño preferă să producă o adevărată revelație, fără ca aceasta să aibă neapărat și un statut epistemic. Dacă la începuturile primului volum aveam tendința (culpabilă, e drept) de a-l acuza pe scriitorul sud-american de o influență poate prea puternică venind din sfera polar-ului, volumul al treilea îl exonerează complet, ilustrând în mod cert că 2666 se află undeva sus de tot, unde doar cea mai serioasă proză poate să ajungă, acolo unde singurul adevăr pe care un roman ți-l poate furniza este acela al unei epifanii în și prin text.

Fără a vulgariza prea tare cele spuse anterior, ceea ce reușește această ultimă parte nu este o deslușire exhaustivă a misterelor ce se acumulaseră până în acest punct – și nici nu ar trebui să fie astfel – ci o completare a ceea ce ne era permis să știm:

„Orice operă care nu e o capodoperă este, cum să vă spun eu, o piesă dintr-un vast camuflaj. (…) Orice operă care nu este o capodoperă este carne de tun, infanterie curajoasă, piesă sacrificabilă pentru că reproduce în multiple maniere schema capodoperei. Când am înțeles acest adevăr, m-am lăsat de scris. Mintea mea, însă, n-a încetat să funcționeze. Dimpotrivă, pentru că nu scriam funcționa mai bine. M-am întrebat: de ce o capodoperă trebuie să fie ascunsă? ce forțe stranii o poartă spre secret și mister?”

În plus, dacă încă credeți că publicul românesc are motive să se țină departe de 2666, aflați că Partea lui Archimboldi își desfășoară mare parte din diegeză undeva în Carpați în tulburile vremuri ale celui de-al doilea război mondial, aspect ce șochează și, personal, mă mulțumește enorm, căci dacă publicul de la noi nu îl cunoaște pe Bolaño, iată că măcar acesta s-a informat destul de temeinic despre noi și despre teatrul de război nazisto-sovietic, neînsemnând că adevărul istoric ar importa cu necesitate căci inefabilul este altundeva:

București, 1945. Sursa: http://alba24.ro/

„Ah, nopțile din București, spunea Popescu. Ah, diminețile din Pitești. Ah, cerul Clujului redobândit. Ah, birourile goale din Turnu-severin. Ah, mulgătoarele din Bacău. Ah, văduvele din Constanța.”

Mai mult, dacă destinul scriitorului chilian este pus sub semnul unei catastrofe anunțate – reamintesc aici temeiurile mercantile pe care Roberto Bolaño le-a avut când, boinav, a vrut să lase moștenire familiei o operă care să le procure existența (și nu orice operă!), această parte a cincea se dovedește în perfectă rezonanță. Pe de-o parte ne va prezenta destinul unui anume Reiter, soldat mai mult prin accident în cel de-al doilea război mondial și figurile marcante ale vieții acestuia, iar pe de altă parte ne va prezenta două mari drame și o serie mult prea lungă spre a fi menționată de destine personale profund marcate de terțe motive.

Kölnul, oraș esențial destinului lui Reiter, în timpul celui de-al doilea război mondial. Sursa: http://worldwartwo.filminspector.com

Cele două fire principale ale dramei, lăsând la o parte eroul nostru principal, pe Archimboldi, acea „aducere aminte pentru Europa în vremuri agitate”, cel pe care criticii din partea I îl caută, sunt acela al dramei Vechiului Continent devenit un mecanism monstruos, anti-semit și crud, în timpul Germaniei Naziste, respectiv destinul unei surori ce își caută fratele demult pierdut în amintirile războiului monidal și pe care îl întâlnește într-o situație ce apare chiar mai gravă decât vremurile trecute. Dar despre acest aspect, vă voi lăsa să descoperiți singuri, căci nu doar cele mai mici detalii, ci și caracterul său de a acționa absolutamente all’improvviso fac din 2666, poate, cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată.

Și în timp ce voi fi acuzat că supralicitez, voi mai trata doar firul epic ce prezintă situația neverosimilă a unui tren cu evrei. Ajuns inexplicabil într-un oraș de provincie, Bolaño subliniază nu numai absurdul situației în care se găsesc locuitorii acestuia ce nu știu cum să procedeze cu cei sortiți soluției finale în lipsa unor directive, dar, atât cât nu greșesc, face o adevărată postulare a răului ce există în ființa umană, dar într-o manieră proprie. Nu este doar o altă carte despre război, după cum Archimboldi nu este doar o altă fațetă a prototipului Ernst Junger.

„Atunci am primit un nou ordin; trebuia să mă ocup de un grup de evrei care veneau din Grecia. Cred că veneau din Grecia. Poate că erau evrei unguri sau evrei croați. Dar nu cred, croații își omorau ei evreii. Poate erau evrei sârbi. Să presupunem că erau evrei greci. Îmi trimiteau un tren plin cu evrei greci. Mie! Și eu nu aveam pregătit ca să-i primesc.”

În fine, sunt conștient că prin cele zise aici și în cele două articole anterioare am trunchiat, pierdut sau omis ceva care cu siguranță că era esențial pentru 2666. Dar o recenzie nu poate și nu ar trebui să fie ceva exhaustiv. Mă justific acum, căci regret că nu am spus mai multe. În această cheie aleg să închei și sper că prin tot ceea ce am prezentat v-am determinat ca la primul drum la librărie achiziția să fie Bolaño. Voi reveni la 2666, poate chiar mai curând decât aș bănui.

3dd_Bolano-2666_vol-1_-1 „2666 (II)” de Roberto Bolaño