Anxietate, adio, dar rămân cu tine!

Deși nu m-am considerat niciodată un anxios, deși, în diferite etape ale vieții mele, aveam temerile mele, pe care nu le-aș fi denumit în ruptul capului anxietăți, probabil nerecunoscându-le conform definițiilor științifice, citind „Anxietatea” lui Stossel, mai că m-aș programa la un doctor, devenind dependent în ultima lună de astfel de vizite de curtoazie, mai mulți doctori străduindu-se să afle ce am de nu mai pot vorbi, la propriu, din pricina, probabil, unei laringite tratate de la început după ureche.

La un doctor care să-mi identifice la propriu… anxietățile! Doar, așa, vorbea ceea, să nu mor prost!

Deoarece Stossel chiar te face curios, vrei să știi cât mai multe despre anumite fenomene la care nu te-ai fi gândit niciodată că îți sunt generate de către deloc banala frică… Stossel concepe, de fapt, un adevărat roman nonconformist, o epopee a luptei sale cu propriile frici, dintre care eroine pricnipale sunt EMETOFOBIA, adică teama de a nu vomita, și ANXIETATEA DE PERFORMANȚĂ…

Așadar, o carte despre anxietate scrisă de un anxios care nu este „medic, psiholog, sociolog sau istoric al științei”, un anxios care este un fel de „Woody Allen închis într-un Jean Calvin”, nu este deloc compromisă, după cum subliniază şi Andrew Solomon pe coperta I („Scott Stossel oferă o descriere definitivă a anxietăţii”), apariţia ei în prestigioasa serie de ştiinţă coordonată de Vlad Zografi nefiind deloc întîmplătoare: autorul demonstrează că ştie totul despre anxietate şi chiar ceva în plus. Spre final, cînd intră la propriu în rol şi o tornadă adevărată, ar putea să spună: Adio, Anxietate, dar rămân cu tine!

În condiţiile în care Depresia, „demonul amiezii”, şi Anxietatea sunt cei doi monştri care terorizează omenirea din punctul de vedere al sănătăţii ( la p.60 se face referire la legătura dintre stres şi apariţia bolilor mai grave), povestea lui Stossel (cu o bibliografie de peste 350 de lucrări) este mai mult decât binevenită: se începe cu antichitatea, se trece prin toată istoria abordării subiectului, sunt date definiţii după definiţii, ca să nu mai vorbim despre posibile tratamente, şi se ajunge la „povestea personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare” (după cum este subintitulată cercetarea), umorul având rolul său în succesul cărţii: după două citate din Kierkegaard şi din Freud capitolul întâi începe prin relatarea scenelor de la nunta autorului, unde ne întrebăm dacă Stossel va fugi din faţa altarului sau a miresei…

Adevărul, aparent dezvăluit prea devreme, p.24 din 446, conform căruia „anxietatea e în acelaşi timp o funcţie a biologiei şi a filosofiei, a corpului şi a minţii, a instinctului şi a raţiunii, a personalităţii şi a culturii”, nu înseamnă că este… o cale prea uşoară pentru înţelegerea faptului că a fi anxios este aproape sigur a fi uman!

Concret, revenind la emetofobie, apropo și la ce am scris mai înainte, imaginați-vă un nou Woody Allen, într-un început de nou film, nervos, agitat, mărturisindu-i noii iubite, o bulimică sexy: „Mă chinuiește emetofobia, frica patologică de a vomita, deși a trecut o vreme de când am vomitat ultima dată. De fapt, a trecut destul de mult: mai exact, până acum, când scriu aceste rânduri, au trecut 35 de ani, două luni, patru zile, 22 de ore și 49 de minute. Asta înseamnă că au trecut peste 83 % din zilele mele pe pământ de când am vomitat ultima oară, în seara zilei de 17 martie 1977. Nu am vomitat în anii 80. Nu am vomitat în anii 90. Nu am vomitat în noul mileniu.” (p.81)

Eroina îl întrerupe politicos, da, iubitule, scuze, eu mă duc acum să… vomit, este a patra oară pe ziua de azi, este în grafic, mă întorc imediat, chiar aș dori să mă apuc să citesc volumul acesta în care, mai spuneai, tu există dovezi că „o mare parte din problemele digestive își au originea în creier și nu în burtă”, un profesor de patologie și biologie celulară la Universitatea Columbia, Michael Gershon, numind stomacul „al doilea creier”, observând că este la fel de probabil ca problemele digestive să constituie cauza anxietății, după cum și invers, să nu mă întrebi de unde știu, hai că mă duc la baie, pupici dulci!

Scott Stossel nu deviază stilistic chiar atât de mult ca mine, cartea arată chiar foarte serios din punct de vedere științific, dar ceea ce te face să-l citești ușor sunt tocmai momentele de autoironie sau de ironie la adresa umanității și condiției umane în general, punctând și la capitolul cultură generală în raport cu problematica prezentată: veți vedea, de pildă, legătura dintre vărsături, vomitat care va să zică și „Originea speciilor” (cele Sfinte au luptat din toate puterile împotriva științei, sic!) (p.110-114); atent la tot felul de conexiuni, autorul observă că „Rata sinuciderii post-luptă a ajuns atât de înaltă în ultimii ani, încât armata americană a făcut o prioritate din acordarea tratamentului profilactic pentru tulburarea de stres posttraumatic. În 2012, rata sinuciderii a ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii zece ani – un număr uluitor de 18 soldați activi și veterani se sinucid în fiecare zi în S.U.A., potrivit amiralului Mike Mullen, fostul director al Joint Chiefs of Staff din cadrul Ministerului Apărării.” (p.167)

De altfel, un subcapitol dedicat, într-un fel, comportamentului intestinelor soldaților în timpul războaielor, începând cu secolul al VIII-lea î.Hr. până în zilele noastre, este cât se poate de interesant: „Un studiu din 1944 asupra unei divizii americane de luptă din Franța a dezvăluit că în timpul luptei peste jumătate dintre soldați aveau transpirații reci, se simțeau slăbiți sau își pierdeau controlul intestinelor” sau al vezicii. (p.162) În pagina 163, o legendă care arată de ce unii ajung împărați și alții nu: „…când Napoleon a trebuit să aleagă un om cu nervi de oțel pentru o misiune periculoasă, a ordonat ca un pluton de execuție să tragă cu gloanțe oarbe asupra unor voluntari și l-a ales pe cel care nu a manifestat tendința de a-și goli intestinele.”

În ceea ce privește „anxietatea de performanță” sau „tulburarea anxioasă socială”, „nimeni nu fusese diagnosticat vreodată cu ea până în anul 1980”! Aceasta nu însemna, desigur, că ea nu exista! Frică de succes, teama de a vorbi în public, cam acestea ar intra aici! Printre personalitățile care au avut acest tip de anxietate sunt menționați Laurence Olivier, Mahatma Gandhi, Cicero, Demostene, Moise, Thomas Jefferson, Henry James, Hugh Grant, Barbra Streisand, care timp de 27 de ani, în timpul apogeului artistic, a refuzat să joace și să cânte „pentru bani, apărând pe scenă numai la evenimente caritabile, unde simțea că presiunea era mai puțin intensă.” (p.120) De emetofobie sunt menționate, ca să fiu impudic, ca să nu spun altfel, Nicole Kidman și Joan Baez…

Stossel, ca într-un jurnal de front, menționează aproape tot ce se poate face pentru a scăpa de anxietăți, de frici. La pagina 73 se face distincția, dipă medicul și psihologul Robert Plutchik, anxietatea fiind o combinație de anticipare și frică, un dr. W, urmându-l pe Freud, considerând că, „în timp ce frica este provocată de amenințări «reale» din lume, anxietatea este provocată de amenințări din interiorul propriului sine.”

Împărțită în cinci părți, cartea lui Stossel va fi de referință; partea a treia este dedicată industriei farmaceutice dezvoltate numai pe acest subiect, o notă de la pagina 182 (în acel moment este descrisă „sfâșierea” pacientului Stossel între medicamentație și reînvățare cognitivă): „De fapt, dr.Stanford (Nota BH: nu sunt nume reale, terapeuții fiind „botezați” după ceea ce au absolvit) a fost la rândul ei de acord că anxietatea mea avea o componentă biologică semnificativă; punctul ei de vedere era că biologia poate fi învinsă prin reînvățare cognitivă. Și cercetările chiar arată că reînvățarea cognitivă, precum și alte forme de psihoterapie pot să modifice biologia în același mod în care o fac medicamentele, uneori mai profund și mai durabil – o manifestare propriu-zisă a puterii minții asupra materiei.”

Stossel, deși va încerca ambele variante de tratament, se va recunoaște înfrânt într-o anume privință:

„Am tot încercat să renunț la Klonopin și Xanax, ca să-mi facă reînvățarea cognitivă, și uneori am avut achiar mici reușite – doar ca să fiu din nou copleșit de anxietate și să mă scotocesc necăjit prin buzunare după Xanax. Oricât mi-aș fi dorit să mă vindec reparând modul în care gândeam sau atingând pacea spirituală sau învățând pur și simplu metode de coping, aveam nevoie de de ajustări artificiale ale neuro trasmițătorilor care să-mi repare creierul anxios și defect.”

Defect, defect, dar bun să sistematizeze o vastă informație despre subiect, să ne facă să râdem ca-n cărți sau ca-n filme cu Mr. Bean, Leslie Nielsen ori Steve Martin, deși nici deja menționatul Allen nu s-ar fi făcut de… plâns în scena de la casa familiei Kennedy de la Cape Cod, unde scriitorul nostru se documenta pentru prima lui carte și unde sindromul de colon iritabil s-a dat în stambă: obligat să se întoarcă în casa unde era găzduit, analizează mental planul casei: Care dintre numeroasele toalete ale vilei este cea mai apropiată de ușă? Reușesc să ajung la etaj, în camera mea? Și, în același timp, m-am rugat să nu fiu acostat fatal de vreun Kennedy sau de vreo vedetă rătăcită (în acel weekend erau în vizită, printre alții, Arnold Schwarzanegger, Liza Minnelli și secretarul marinei)… Ceea ce urmează este criminal: după o ușurare extravagantă și aproape metafizică, se strică toaleta: „Podeaua, pantofii, pantalonii și chiloții mei erau leoarcă. Nivelul apei creștea.”

Rămâne să-l salvați cumva, prin lectură, pe autor, care, într-o altă secvență antologică, când vrea să-și învingă frica de vărsat (nu de vânt) ia ipeca, garantat veți vomita, este asigurat, și se chinuiește ore în șir fiind înnobilat prin concluzia că este unicul care a luat ipeca și nu a vomitat!

Sau mai este și un alt experiment la care este supus, trebuind să susțină un fals discurs în fața unei false audiențe între imagini proiectate cu imagini de oameni care vomită non-stop: se încerca să se vindece în același timp și fobia de a vorbi în public și teama de a nu vomita?

„Mortală” este și secvența în care se pregătește pentru un discurs în public (p.116-117), dar, desigur, în economia lucrării, momentele asumat umoristice sunt plasate corect, cele fizic-existențiale fiind relatate în stil documentar, dacă vreți, demostrându-se, de pildă, că anxietatea sa este în mare o funcție a relației sale din copilărie cu mama (p.306), ajungându-se la „genetica anxietății”:

„Aș putea să pun cu inimă ușoară anxietatea mea pe seama comportamentului părinților mei – alcoolismul tatălui, hiperprotecția mamei și fobiile ei, căsătoria lor nefericită și, în cele din urmă, divorțul – dacă, printre alte motive, nu ar fi acest fapt supărător: copiii mei, acum de nouă și șase ani, au dezvoltat recent o anxietate asemănătoare cu a mea într-un grad tulburător.” De altfel, cartea le este dedicată lor, cu speranța că vor fi cruțați…

Din acest unghi de vedere, cartea este și o saga de familie, începând cu străbunicul Chester Hanford, decan la Harvard pentru o perioadă, „asociat cu JFK câteva decenii, de când Kennedy era la facultate până la perioada sa de la Casa Albă.” (p.332)

Deisgur, asociat și cu Anxietatea…

Tonul final este optimist, dacă este să fim și noi optimiști! Doar formele anxietății par să se schimbe, oarecum, experiența va rămâne… Precum aceea de a merge, începând de la vârsta de 10 ani, o dată sau de două ori pe săptămână, la psihiatru! Fiind beneficiar și, poate victima, a tuturor tendințelor psihoterapeutice și psihofarmacologice…

Dar „din marii neliniștiți se naște arta.

Tot din marii neliniștiți se poate naște, cel puțin pentru o vreme, și marea știință!” (p.376-377)

Sau, apropo de optimismul (moderat):

„Dar dacă ești anxios, poate te încurajează colecția din ce în ce mai mare de dovezi care arată că există o legătură între anxietate și inteligență.

Anxietatea poate fi legată de asemenea și de comportamentul moral și de leadershipul eficient. La un moment dat, soția mea a cugetat cu voce tare ce aș avea de pierdut dacă aș fi întru totul vindecat de anxietate – și ce ar avea ea de pierdut dacă eu n-aș mai avea un temperament anxios.

-Urăsc anxietatea ta, a spus ea, și urăsc că te face nefericit. Dar dacă sunt la tine lucruri pe care le iubesc și care sunt legate de anxietatea ta? Dacă te vindeci și se dovedește că nu ești decât o jigodie?” (p.381-382)

Nu se ajunge la astfel de surprize, deși, de exemplu, în privința maimuțelor rhesus, poți concluziona, după experimente, că dacă „atunci când maimuțele anxioase sunt luate de la începutul vieții de lângă mamele lor anxioase și date în grija unor mame neanxioase se întâmplă un lucru fascinant: aceste maimuțe prezintă pe parcursul dezvoltării niveluri mai mici de anxietate decât frații și surorile lor biologice – și este interesant că au de asemenea tendința de a deveni masculii alfa ai grupului. Asta sugerează că un anumit nivel de anxietate nu numai că îți sporește șansele de a trăi mai mult, ci și, în circumstanțele potrivite, te poate face să fii un lider mai bun.” (p.383)

Optimismul despre care aminteam mai sus are de-a face ceva și cu gâlceava cu așanumitul reducționism, care se poate manifesta aproape diabolic în orice domeniu:

„M-am plâns doctorului W. că, judecând după cei 30 de ani de eforturi inutile, probabilitatea de a mă vindeca de anxietate într-atât încât să ofer un final încurajator acestei cărți pare deprimantă. I-am spus despre ultimele cercetări asupra anxietății, fascinante și pline de speranță – dar apoi am mai observat, cum mai făcusem și înainte, că nu mă simt prea rezilient. De fapt, am acum dovezi palpabile că sunt predispus genetic să nu fiu rezilient: sunt configurat biologic, la nivel celular, să fiu anxios și pesimist și nerezilient.

-Ăsta e motivul pentru care îți spun întruna că urăsc toate cercetările moderne care pun accentul pe genetica și neurobiologia tulburării mintale, spune el. Ele subliniază concepția că mintea e o structură fixă și imuabilă, când de fapt se poate schimba pe parcursul vieții.

-am spus că știu toate acestea. Și, mai mult, știu că expresia genelor este influențată de factorii de mediu și că, în orice caz, limitarea ființei umane la gene sau la mediu este absurd de reducționistă.

Dar tot nu mă simt foarte rezilient.” (p.390)

Am mai putea scrie ceva despre autoeficacitate, dar ispita ar fi, în luminile acestei cărți, să te gândești, evoluționist-tainic creaționist, la pomul cunoașterii anxietății…

Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare de Scott Stossel