Anthony Doerr – “Toată lumina pe care nu o putem vedea”

Ar putea fi un alt roman ce se țese pe marginea celui de-al doilea război mondial – acest izvor nesecat de scrieri, care mai de care mai sfâșietoare. Ar putea fi, dar nu este doar atât, războiul reprezintă doar fundalul ce conferă ideilor, întâmplărilor și scriiturii în ansamblu o anumită greutate, un reper temporal credibil și copleșitor. Componenta esențială nu este tragismul pronunțat al acestui război, chiar dacă acesta leagă firele complicate ale poveștii. Am văzut cumva dincolo de ceea ce este caracteristic atmosferei războiului – un joc al destinului, complicat și surprinzător, ale cărui bucăți se lasă descoperite pas cu pas, doar după ce parcurgi cu atenție instrucțiunile. Operațiunea este deosebit de captivantă, acompaniată fiind și de o scriitură incredibil de frumoasă, lucrată cu minuțiozitate, poate mult prea sofisticată pe alocuri, dar, fără tăgadă, o splendoare. Șuvoiul figurilor de stil te izbește în față de la primele pagini, te copleșește prin bogăția și densitatea sa. Uneori se domolește, dar își păstrează sensibilitatea și profunzimea. Comparații pe care cu greu mi le-aș fi putut închipui înclină balanța spre un lirism explorat din plin, turnat peste paleta epică – iar rezultatul este fascinant, povestea prinde contururi ferme și-și țese pânza tenace în jurul cititorului.

Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină? (pag.46)

Aș putea să vă povestesc despre Marie-Laure, adolescenta oarbă refugiată în casa unchiului ei în orășelul francez Saint-Malo, pe coasta de vest a Franței. Sau aș putea să vă povestesc despre tânărul Werner, un orfan care ajunge, datorită priceperii sale, să se ocupe cu depistarea transmițătoarelor radio clandestine. Însă nu vă povestesc, pentru că Anthony Doerr o face mult mai bine, oferind amănunte peste amănunte, detalii ale unei broderii narative impecabile. Ne aflăm în plin război mondial, într-o Franță ocupată de nemți. Dar povestea ne înfățișează și bucăți din trecutul celor doi, într-un zig-zag amețitor – face parte din rețeta pe baza căreia un cititor poate fi absorbit cu totul într-o poveste. Ororile sunt prezente dar nu sunt oribile, ele doar bat ritmul, undeva în culise. Complexitatea frământărilor sufletești ale celor doi tineri care, fără să-și dorească, se trezesc în malaxorul istoriei, ocupă un loc important în cadrul romanului. Dar la fel de importante îmi par a fi și ideile cu iz filosofic pe care autorul le strecoară fără subtilitate, cu efect de leitmotiv, de-a lungul narațiunii. Fraze care te pun pe gânduri, care ți se întipăresc în minte, care nasc întrebări chiar și atunci când iau forma unor răspunsuri.

– Știi care e marea lecție a istoriei? Aceea că istoria este ceea ce spun învingătorii că este. Asta e lecția. Cine câștigă, ăla decide cursul istoriei. Noi acționăm pentru interesele noastre. Sigur că da. Arată-mi mie o persoană sau un popor care nu face asta. Șmecheria e să-ți dai seama unde ți-e interesul. (pag. 77)

Stă singură în camera lui Madame Manec, adulmecând mirosurile de mentă, de ceară, de șase decenii de loialitate. (pag.279)

Iar atmosfera din Saint-Malo, impregnată de prezența oceanului, ce pare să nu se sinchisească de zbuciumul ființelor muritoare din preajma ei, mi s-a părut de-a dreptul fermecătoare și vie, de parcă aș fi respirat aerul acela sărat și proaspăt. Valurile eterne se izbesc de zidurile efemere.

Oceanul. Oceanul! Chiar în fața ei! Fusese mereu atât de aproape. Soarbe, vuiește, împroașcă și murmură. Se mișcă, se dilată și se prăvălește peste el însuși. Labirintul din Saint-Malo se deschisese către un portal sonor mai amplu decât tot ce cunoscuse ea vreodată. (…) Nu și-l putea închipui prea bine. Nu-i cuprindea dimensiunile cu mintea. (pag. 206)

Pasiunile celor doi tineri vor să acopere suflul necruțător al războiului. Marie-Laure, în universul său lipsit de lumină, percepe bogăția vieții cu atâta profunzime încât orbi par a fi ceilalți, cei care mânuiesc mașinăria războiului, într-un dispreț deplin față de viață. Werner, deși parte a armatei germane, profund urâte de întreaga Europă pentru cruzimea și atrocitățile comise, nu este atins de idealurile acesteia, nu le împărtășește și, cu mintea prinsă între firele și circuitele la care meșterește zi și noapte, pare detașat cumva de tot ceea ce se întâmplă, ca și cum nu ar conștientiza dimensiunile și poziția pe care, vrând-nevrând se află. Nu este un fanatic al ideologiei Fuhrerului, umanitatea nu a pierit din el. Și, de aceea, nu poți să îl privești cu ostilitate.

În aprilie 1944, Opelul intră huruind într-un oraș alb, plin de ferestre fără geamuri. Viena, spune Volkheimer, iar Neumann Doi turuie despre palate habsburgice, șnițel vienez și fete ale căror vulve au gust de ștrudel cu mere. (pag.315)

Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, în mai multe locuri și în mai multe perioade, până ce, la un moment dat, ca într-un buchet al vieții și al morții, totul se adună, fir cu fir. Și nimic nu este întâmplător. Radioul încropit de Werner în copilărie din rămășițele unuia defect aruncat te miri unde, vocea care răsună seară de seară povestind lucruri atât de interesante, mai ales pentru mintea unor copii ușor impresionabili, cu surse sărace de obținere a unor modele în viață, diamantul misterios cu nume atât de sugestiv pentru cele ce aveau să se petreacă în preajma pitoreștii coaste franceze (Marea de Flăcări) – toate acestea, dar și altele pe care nu le-am amintit, au un rol bine determinat în întreaga construcție. Căci este o construcție în toată regula, în care fiecare piatră așezată are propria ei poveste. Oriunde aș deschide cartea, aș putea găsi o frază impresionantă. Evident că nu le voi menționa aici pe toate cele care m-au atins într-un fel sau altul. Au fost multe, prea multe. Și dacă la început am avut o oarecare senzație de suprasaturație în privința figurilor de stil, a asocierilor de cuvinte ce vădeau prea multă prețiozitate, o dată ce povestea m-a prins în ale sale tentacule, am gustat din plin frumusețea frazelor, ideile abil strecurate în context. Altfel spus, m-am desfătat fără rețineri cu scriitura încântătoare a lui Anthony Doerr.

Tristețea se amestecă în lumină. Acea lumină atât de prezentă chiar și când lipsește. Pentru că ea nu se află doar la îndemâna ochilor, a componentelor noastre fizice, ci e prezentă și în suflete.

Nu știu dacă va trece sau nu proba timpului, deși are suficiente elemente ce pledează în acest sens, dar cu siguranță Toată lumina pe care nu o putem vedea este una dintre cărțile momentului, îmbinând povestea fermecătoare cu profunzimea dorită de cititorii mai pretențioși, țintind astfel un public larg. Mie mi-a plăcut, chiar foarte mult. Și la fel de mult i-a plăcut și colegului meu Doru Căstăian, care și-a scris și el, recent, impresiile și le puteți citi aici.

Editura Humanitas Fiction