Când atingi ceva cu adevărat, îl şi iubeşti… - despre Toată lumina pe care nu o putem vedea - Anthony Doerr

Adevărul este că nu putem şti. Nu putem şti dacă lumea e plină de sens, dacă fire nevăzute leagă fiinţele omeneşti dincolo de spațiu şi de timp, dacă există pietre magice care-şi feresc posesorii de moarte, dacă există fiinţe nepământeşti păşind printre noi atunci când pământul şi vieţile oamenilor sunt trecute prin foc. Sau dacă nu cumva totul e doar fizică, materie, gravitaţie şi timp. Dacă nu cumva “pietrele sunt doar pietre, ploaia e doar ploaie, nenorocirile sunt doar ghinioane”.

Cum ne-am trezit aici? De unde braţele care se întind de la început spre ceilalţi? De unde mineralele care ne-au înflorit în oase? De unde puterea de a iubi? E cineva acolo să ne aştepte? Există un plan? Există un ochi care să vadă toată lumina care se poate vedea? Care să ne vegheze, părinteşte, mereu? Rugăciunile noastre merg vreodată către cineva?

“Cu toţii venim pe lume ca o celulă unică, mai măruntă decât un fir de praf. Mult mai măruntă. Împărţiri. Înmulţiri. Adunări şi scăderi. Materia trece dintr-o mână în alta, atomii zboară încolo şi încoace, moleculele pivotează, proteinele se aglutinează, mitocondriile emit dictatele lor oxidative. La început, suntem un roi electric microscopic. Plămânii, creierul, inima. După patruzeci de săptămâni, şase trilioane de celule sunt zdrobite în menghina filierei genitale a mamelor noastre şi urlăm. Iar lumea vine peste noi.”

Lumea, atroce şi minunată, nu e niciodată mai bine dezvăluită decât atunci când maşinăriile morţii răscolesc pământul şi îl amestecă cu măruntaiele oamenilor. Pământul mişună de fiinţe umane, devenite furnici, care se ucid între ele, care ucid inocenţi. Pământul se umple de fetiţe spectrale cu o gaură de glonţ în loc de faţă. Întreg întunericul care cuprinde de evuri existenţa, ca o coajă, se ridică şi se adună în jurul a tot ce există, precum lujerul unei lalele negre. Răul dintotdeauna. Răul şi nebunia care îi cuprinde uneori pe oameni. În timp, ajungi să înveţi ce au lovit obuzele după culoarea materiei împrăştiate de explozie. Negru pentru piatră. Maro pentru pământ. Rozaliu pentru carne. Niciodată lumea nu a fost mai bine dezvăluită decât prin mintea unei fetiţe oarbe, pistruiate şi fragile, trecând prin războiul îngrozitor, înarmată cu o piatră preţioasă despre care se spune că îl fereşte de moarte pe cel care o are, dar că îi duce la pierzanie pe toţi cei dragi lui. Niciodată verdictul dat de un copil nu a căzut mai definitiv şi inconturnabil asupra realităţii decât cutremurătoarele vorbe ale lui Marie-Laure Leblanc:

„Adevărul, în faţa lui Dumnezeu? Cât durează pentru Dumnezeu aceste clipe insuportabile? O trilionime de secundă? Viaţa oricărei făpturi e în sine o scânteie efemeră într-un întuneric fără fund. Ăsta e adevărul, în faţa lui Dumnezeu.”

Marie-Laure este o fetiţă oarbă, pe care tatăl său, lăcătuş la Muzeul Naţional de Artă, încearcă să o ducă departe de ororile războiului. Duc cu ei Marea de Foc, cel mai minunat diamant pe care adâncurile pământului l-au dăruit vreodată oamenilor. Istoria tulburată a măruntaielor pământului strânsă în nemişcarea strălucitoare a 133 de carate. Se spune despre el că îl fereşte de moarte pe posesor, dar şi că radiază blesteme către toţi cei din jur. Werner Pfennig este un orfan german care încearcă să-şi apere sora mai mică de umbra lalelei negre. Marie-Laure iubeşte poveştile, pe care le citeşte în Braille, din cărţile pe care tatăl ei le cumpără cu mari eforturi. Werner este pasionat de radiouri şi transmisiuni. Marie-Laure nu are decât şansa propriei inocenţe pentru a ajunge la capătul nopţii. Werner nu are decât şansa de a se alătura tineretului hiterist şi de a lupta pentru Reich, pentru a scăpa sorţii de mort viu care i se pregătise. Iar între rătăcitorul Werner (care luptă în Rusia, în Ucraina, în Austria, în Franţa) şi micuţa Marie-Laure, ascunsă în casa excentricului unchi Etienne, se află un întreg regat invizibil. Nu întuneric, ci lumină. Ochii noştri percep lumina doar între 380 şi 750 de nanometri. Sub 3% din spectrul electromagnetic. Practic, întreaga lumină este invizibilă. Toată lumina pe care nu o putem vedea.

Acolo unde pământul geme şi urlă răscolit de obuze, dincolo de lumea „ieşită din ţâţâni”, predată materialităţii ei oarbe, în care spaţiul este doar spaţiu, timpul este doar timp şi gravitaţia este doar gravitaţie, se întinde un întreg regat de lumină care scapă ochilor noştri orbi. Nu cunosc ca altcineva, în afara lui Anthony Doerr, să fi creat un asemenea infra-wonderland. N-am mai simţit atâta tensiune rezultată din contactul dintre inocenţă şi atrocitate de când am văzut colosalul El laberinto del fauno al lui Guillermo del Toro. Oamenii au plasat tărâmurile lor visate deasupra norilor sau sub pământ, la capătul lumii sau la începutul ei, dar niciodată dincolo de graniţele simţurilor noastre şchioape. Acolo unde e o întreagă „ţară aspră a minunilor”. Din regatul luminii pe care nu o putem vedea vin deopotrivă, tranzitând ca nişte meteori de foc colţul vizibil al realităţii, blesteme şi binecuvântări. Vocea unui bunic mort care duce de-a pururi, până la capătul timpului şi până la marginea Universului, vestea cea bună:

„Bineînţeles, copii, creierul stă în beznă totală. Pluteşte într-un lichid transparent înlăuntrul craniului, niciodată în lumină. Şi totuşi, lumea pe care o construieşte în minte e plină de lumină.”

În regatul luminii pe care nu o putem vedea se întretaie mesaje de moarte. Care uneori îi fac pe soldaţi să calce pe mine. Care alteori îi duc pe nemţi la partizanii zdrenţăroşi pe care îi elimină, sumar, cu un glonţ în ceafă. Aici circulă ponturi despre Marea de Foc, urmărite de un plutonier mâncat de cancer. Aici se răspândesc poveştile unei fetiţe oarbe despre căpitanul Nemo şi odiseea a douăzeci de mii de leghe sub mări. Şi tot aici sunt firele invizibile ale Ariadnei care vor face ca, la final, adevăratul miracol să aibă loc. Doi tineri, provenind din două naţiuni ale căror armate se decimează reciproc, să uite, pentru câteva ore, nebunia dezlănţuită de deasupra lor şi să se iubească. Fără să se atingă, fără să facă planuri, fără speranţe, fără teamă. Dobândind puritatea pe care Reich-ul n-a insuflat-o niciodată ostaşilor săi:

„Vin avioanele, zeci şi zeci de avioane… Undeva, deasupra, treizeci de bombardiere îşi descarcă poverile, iar Werner şi Marie Laure simt cum se zdruncină temelia de piatră, aud detunăturile de peste râu. Oare nu s-ar putea, printr-un miracol, să rămână aşa? Nu s-ar putea ascunde acolo până la sfârşitul războiului? Până când armatele se vor fi oprit din mărşăluit deasupra capetelor lor şi nu le va mai rămâne decât să deschidă uşa, să dea la o parte câteva pietre, iar casa se va fi transformat într-o ruină la malul mării? Până când îi va putea cuprinde degetele în palme şi o va duce afară, la soare? Pentru asta s-ar duce oriunde, ar îndura orice. Într-un an, sau trei, sau zece, Franţa şi Germania vor însemna altceva decât până acum. Vor putea ieşi din casă, se vor putea duce la un restaurant turistic, vor comanda o masă simplă pentru amândoi şi vor mânca în tăcere, acea tăcere tihnită pe care se spune că o împărtăşesc îndrăgostiţii.”

Pentru o clipă, cei doi ştiu. Ştiu că ştiu. Cred că ştiu.

Dar adevărul este că nu putem şti. Nu putem şti dacă lumea e plină de sens, dacă fire nevăzute leagă fiinţele omeneşti dincolo de spaţiu şi de timp, dacă există pietre magice care-şi feresc posesorii de moarte, dacă există fiinţe nepământeşti păşind printre noi atunci când pământul şi vieţile oamenilor sunt trecute prin foc. Sau dacă nu cumva totul e doar fizică, materie, gravitaţie şi timp. Dacă nu cumva “pietrele sunt doar pietre, ploaia e doar ploaie, nenorocirile sunt doar ghinioane.”