Voi merge pe urmele paşilor tăi

Motto: „Până când e al nostru ceea ce simţim că ne aparţine?” Care Santos

Care Santos scrie cu abilitate narativă un roman a cărui cheie nu o primeşti decât în ultimele pagini. Punctul forte al cărţii este aici şi un călcâi al lui Ahile: se întâmplă foarte multe lucruri neobişnuite, la un moment dat, prea multe. Romanul are, aşadar, un ritm narativ remarcabil, trezeşte curiozitatea, invită la elucidarea faptelor – e greu de lăsat din mână.

Evenimentele sunt urmărite în două planuri mari, având ca punct de plecare viaţa unei femei care, după zeci de ani, află că tatăl ei nu s-a sinucis, cum se crezuse, ci fusese asasinat. Reina este prinsă ca personaj şi în povestea tenebroasă din trecut, şi în povestea, la fel de periculoasă a accidentului de maşină pe care-l face, într-o noapte de Anul Nou, în drum spre satul din apropierea Barcelonei, locul pe care şi-l amintea dintr-un coşmar al copilăriei.

Între proză poliţistă şi cronică de familie, Voi merge pe urmele tale are structura unei proze realiste, în sensul în care, pentru realizarea veridicităţii, creează tipologii umane complexe şi, la nivelul construcţiei, urmăreşte elementele de simetrie şi nu lasă aproape nimic la voia întâmplării. Un amănunt este reluat câteva zeci de pagini mai târziu, se revine şi a treia oară asupra lui, până când iese la iveală faptul că nu era un lucru fără semnificaţie, ci un indiciu. Senzaţia de artificial este dată fie de excesul de motivaţie (prea se leagă lucrurile între ele), fie de informaţiile parazitare – vizitele la Bucureşti, satul cu fantome, un personaj ca Sam (soţul protagonistei), pierdut, la propriu, pe drumul spre Conques etc.

Secundară, dar interesant tratată este tema relaţiei dificile dintre părinţi şi copii. Treptat, fiicele ajung să le semene mamelor, le împrumută gesturile, au aceleaşi fixaţii şi preocupări. Mamele de băieţi au, la rândul lor, experienţa teribilă de a nu-şi putea feri copiii de iubirile odioase. Mama este un personaj hiperprotectiv, inflexibil şi, prin aceasta, conflictual. Bătrâna Reina, soacra Cristinei, fusese extrem de autoritară cu fiul ei, căreia îi şi provocase, în parte, nefericirea, impunându-i să ia de nevastă o fată mult mai tânără decât el, nu pe Mercè, pe care el o iubea fără speranţă. E adevărat că Mercè nu-l iubea pe Josep Gené, nu-l putea suferi în preajma ei, bătrâna Reine o judecase bine.

„— Ai nevoie de o logodnică. Îmbătrâneşti.

Şi Josep, categoric:

— N-am nevoie de nimic.

— Cum să nu! O logodnică! E timpul să ştii ce înseamnă.

— Ştiu perfect, răspunse el şi mai categoric.

Tăcerea încărca privirile de înţelesuri pe care doar ei doi le ştiau.

— Mie-mi spui? Tu nu ştii decât să-ţi plângi de milă din cauza lui Mercè. Tot la ea ţi-e gândul?

— Nu vreau să vorbesc despre asta, mamă.

— Chiar e aşa? Tot mai bănuitoare. Ţi-e sau nu gândul?

— Nu-i treaba dumitale.

— Dumnezeaule! Apoi, furioasă: dar au trecut… câţi ani, de când te-a lăsat baltă?

— Nu m-a lăsat baltă.

— Douăzeci? Sau mai mulţi?

— Las-o moartă, mamă.

— Nici gând s-o las. Nici gând.” (pp. 69-70)

La rândul ei, Reina cea tânără trece cu fiul ei, îndrăgostit de o femeie mult mai în vârstă, printr-un episod traumatizant. Nici nepoata celeilalte Regine nu va lăsa lucrurile nepuse la punct.

Interesant este şi felul în care se raportează copiii la părinţii lor, în diverse momente ale vieţii. Reina descoperă că a moştenit multe dintre obiceiurile şi replicile Cristinei, a devenit, fără să-şi dorească lucrul acesta, un fel de copie a ei. Lucrurile sunt judecate retrospectiv, de către o femeie aproape de cincizeci de ani, o vârstă la care mama ei i se păruse bătrână. În mod cert, modificarea percepţiei vârstelor este dată şi de o schimbare de mentalitate, survenită în timp. Cristina trăise vremurile de criză de după Războiul Civil din Spania, rămăsese văduvă la 26 de ani, îşi crescuse singură fata. Reina, fiica ei, este o femeie modernă, care utilizează cu uşurinţă tehnologia, urmăreşte un cont de Instagram şi foloseşte GPS-ul maşinii pe care o conduce, e adevărat, fără mari abilităţi de şofer (de aceea face şi accidentul):

„A doua zi s-a sculat la opt, a luat micul dejun copios de fiecare zi şi s-a înscris la un curs de croşetat. A fost începutul. La sfârşitul anului, Cristina era înmatriculată şi la un curs de sardane (dans tradiţional catalan), la unul de engleză (începători), la unul de gătit. Totul fără să iasă din cartier.

S-a mai înscris şi la un ciclu de conferinţe, la un cor de amatori şi la piscina Picornell. Dar, mamă, tu nu ştii să înoţi, se speriase Reina. Tocmai de-aia, o să-nvăţ acum, i-a răspuns. În iunie nu mai făcea faţă la atâtea serbări de sfârşit de curs, atâtea expoziţii cu broderii, atâtea sărbători. Duminicile dădea o raită pe plajă într-un trening roz cumpărat de la reduceri. Se ducea lângă apă şi făcea exerciţii de întindere şi de tonifiere a coapselor şi sânilor. Şi, dacă îi rămânea timp, îşi punea o casetă video cu un film vechi sau un disc cu muzică populară şi-l asculta solemnă, de parcă era o simfonie de Beethoven. Şi, deodată, i-a venit o idee: să caute un apartament pentru vacanţele de vară. Nu s-a oprit până nu a găsit. La Blanes, lângă plajă, optzeci de metri pătraţi, piscină comună. Au fost fericite acolo. Era greu să nu fii fericit lângă Cristina. Acum era mai conştientă ca niciodată cât noroc avusese.

Pe atunci Reina o considera pe mama ei bătrână. Acum îşi dă seama că atunci când cumpărase apartamentul era cam de vârsta ei, nu împlinise cincizeci de ani. În ultimul an şi ea se dăduse mare că are cele mai elastice articulaţii din clasa ei de aquagym şi învăţase să cânte la pian Clar de lună, de Beethoven. Totul fiindcă într-o zi i se întâmplase ca mamei ei la aceeaşi vârstă: îşi dăduse brusc seama că timpul este implacabil.” (pp. 55-56)

Dezgroparea trecutului se face şi la propriu, şi la figurat, cu aprobări speciale şi cercetarea arhivelor, cu teste ADN, după investigaţii suprapuse. Într-o nişă cu două rânduri de oseminte, Reina îşi identifică tatăl după brelocul cheilor maşinii (i se puseseră cheile maşinii în sicriu!). Acel breloc avea însemnele clubului sportiv catalan Españyol:

„Reina nu ştia ce să creadă. La ea la şcoală nu se studia franchismul, nu se studia la niciuna. Nici războiul civil. Generaţiile născute în anii ‘70 au trebuit să aleagă între a nu şti sau a afla singure. Mulţi ani, Reina alesese opţiunea cea mai uşoară, care înseamnă întotdeauna nu ştiu, nu înţeleg, nu mă interesează. Când auzea vorbindu-se despre războiul civil, primul gând era Uf, iar, ce plictiseală! Făcând aşa, lăsa în obscuritate, fără să îşi dea seama, o istorie din care făcea parte. Făcând aşa, ea însăşi se deplasa spre această zonă obscură.

I-au trebuit ani ca să înţeleagă că tăcerea nu este o formă de uitare, ci de iresponsabilitate. Că, în realitate, războiul civil se încheiase doar pentru cei cărora tăcerea le era de folos. Că nu mai rămâneau prea mulţi ani până să ajungă la şi mai multă uitare, la şi mai multă obscuritate, la ireparabil. Şi că dezgroparea trecutului o s-o ajute să înţeleagă şi să asambleze piesele din puzzle-ul prezentului ei.

— Deci, a insitat, ca să se liniştească, în duminica aceea din adolescenţă, tata nu era un fanatic al regimului, nu credea orbeşte în nimic?

— Ba da, ba da, în ceva! a sărit Cristina. Tatăl tău era un suporter fanatic al Españyol, un perico până-n măduva oaselor!” (pp. 274-275)

Despre autoare, iată câteva date din prezentarea editurii:

CARE SANTOS s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A studiat mai întâi dreptul, apoi filologia la Barcelona. Și-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. E autoarea a numeroase romane și volume de proză scurtă, a două volume de poezii, precum și a multe cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé, Cervantes Chico de Literatura Infantil i Juvenil. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008, roman semnat împreună cu Francesc Miralles; Humanitas Fiction, 2017), Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas, 2011; Humanitas Fiction, 2013), Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013; Humanitas Fiction, 2014). În 2014, Care Santos publică romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit bestseller și recompensat cu Premiul Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață (Media vida; Humanitas Fiction, 2018) apare mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal. În 2018 publică, în catalană și castiliană, un nou roman de succes, Tot binele și tot răul (Tot el bé e tot el mal; Humanitas Fiction, 2019), urmat în 2020 de Voi merge pe urmele pașilor tăi(Seguiré els teus passos; Humanitas Fiction, 2021).

Dialogul şi inserţiile explicative referitoare la războiul civil, la investigaţiile asiguratorilor auto, la mafia rusească sau vânătoarea ilegală sunt ulitizate cu eficienţă, pentru a crea tablouri sociale, lucrate minuţios, cu o bună documentare. Romanul mizează pe suspans şi pe atmosfera sumbră, pe aluzii strecurate în dialoguri aparent banale şi pe elementele surpriză, toate orchestrate în aşa fel încât să nu poţi face predicţii în privinţa desfăşurării evenimentelor. La o analiză mai atentă, romanul se dovedeşte o demonstraţie a faptului că nu există coincidenţă – ce naşte din pisică şoareci mănâncă.

„Leacul a fost mai rău decât boala.” (p. 92)

„Reina îşi aminteşte ziua când mamă-sa i-a spus:

— Am toate hârtiile gata, fata mea. Vând magazinul.

— Când spunea ea, totul părea uşor, dar povestea hârtiilor fusese destul de complicată: aşteptarea ca Josep Gené să fie declarat persoană dispărută, încă zece ani până să obţină certificatul de deces, angajând avocaţi, inventariind bunurile soţului, cerând să fie recunoscută ca urmaşă a lui şi mii de alte hârţoage.” (p. 55)

„În pofida aparenţelor, Olegur Saltor şi Remigi Pladevall se asemănau mult. Amândoi erau nişte marginali (faţă de alţi oameni, faţă de legi, faţă de convenţiile sociale), amândoi se agăţau de putere din interes, amândoi erau obişnuiţi să facă ce aveau chef şi fiecare avea nevoie de celălalt ca să supravieţuiască.” (p. 248)

Voi merge pe urmele pașilor tăi de Care Santos