Jurnalul ca formă literară te pune, de cele mai multe ori, în dificultate; fie îl analizezi din perspectivă literară și atunci sublimezi toată emoția, fie încerci să comunici (in)direct cu autoarea/autorul, în speranța că vei înțelege măcar o parte din cele „consemnate). Nu sunt nici pe departe fanul unor astfel de cărți, din motive neimportante pentru cititori, dar cu toate acestea nu refuz o astfel de lectură. Dificultatea căreia trebuie să-i fac față este una de natură extra-profesională, căci tendința mea este să fac o analiză de tip psihologic sau sociologic, lăsând undeva în planul doi/trei elementele de structură literară etc.
Mă aștept să apară din ce în ce mai multe jurnale (literare sau nu) care să prindă între coperte și perioada pandemiei. Spiegel scrie peste tot, cartea Angelei Baciu, apărută în 2021 la Editura Charmides, este jurnalul primelor luni de la debutul pandemiei, lunile în care paroxismul a atins cote inimaginabile, când mai toți eram înspăimântați de ceea ce ni se întâmplă. Izolarea bruscă și totală de membrii familiei lărgite, de prieteni și colegi, retragerea peste noapte într-un spațiu casnic, este adevărat, dar în care nu stăteam prea multe ore, regândirea relației cu obiectele din jurul nostru, dar și cu oamenii (apropiați sau nu), despre toate acestea scrie Angela Baciu, dar o face cu o forță rarisimă, mascată într-o formă delicată de distanțare față de propria persoană. Atenția cade pe tot ce este în jurul ei, pe universul exterior, care dintr-o dată devine prea mic și inexplicabil de dezordonat. Nevoia de a regândi spațiul, de a reda funcționalitatea unor obiecte considerate definitiv pierdute, reașezarea pe alte temelii a relații cu persoana iubită, o serie de activități concrete, menite să scadă presiunea timpului. Spațiul câștigă în importanță treptat, în defavoarea timpului, un proces deloc facil și deloc lipsit de conflicte interioare. Treptat, spațiul de-populat de oameni și obiecte, începe să-și recapete concretețea, este altfel aranjat, interioarele sunt populate de aceiași doi îndrăgostiți, dar profund transformați de experiența pandemiei.
Spiegel scrie peste tot este un manifest, în ultimă instanță. Un manifest pentru dreptul la o viață normală. Angela Baciu este o poetă care se hrănește cu energiile celor din jur, chiar dacă nu e foarte sociabilă ea are nevoie de prezența oamenilor în jurul ei. E un om al cetății, ori pentru ea izolarea și limitarea activităților în spațiile publice a provocat un lung șir de conflicte, cărora a trebuit să le facă față singură, să le găsească rezolvarea rând pe rând. Dacă i-a reușit sau nu, rămâne să aflați citind cartea. Spun doar atât: coperta nu este deloc, dar deloc întâmplătoare! Oglinda, ca obiect, este prezentă peste tot în carte, e un obiect care capătă peste noapte multiple semnificații și de aici și metaforele. Stilul Iuliei Șchiopu, autoarea ilustrației, se potrivește perfect cu metaforele Angelei Baciu, călătoria ei interioară – în spații interioare – devine dintr-odată plină de sens. Combinație de baroc și expresionism, de figurativ și culoare, desenul Iuliei Șchiopu adaugă nu doar un plus de valoarea cărții Angelei Baciu, ci o mulțime de noi sensuri. După ultima pagină citită, veți simți nevoia unei reveniri, cu un mic popas la copertă.
***
„d) cer roșu. bărbatul cu mustață și chipiu negru cară într-un soi de roabă cutii pe care scrie butter cookies. trenul vechi tocmai intră în gară e verde aproape nu se vede de aburi femeia cu pălărie și mănuși albe își strânge în brațe băiatul.ăsta e un tren? pare mirat băiatul. Anna Karenina zâmbește, citesc pe tren numărul 61333 lumea se urcă grăbită. contele Vronski nu a venit încă. nu, nu e o amintire. e imaginea de pe cutia cu biscuiți primită. Anna nu o să moară azi.
Anna nu.” (p. 17)
***
„la hanu’ lu’ manuc lume multă platou giugiuc frigpriu din vechiul fanar pohtele duduii la desert pavlova și cataif zice chelnerul. trage-ți sufletul vioara își frige arcușul micii sfârâie pe grătar și azi ești frumoasă mi-ai zis. îți aduci aminte anii ăia stăteam deasupra hanului și te așteptam precum penelopa să vii de la operă. ora 14.00 nu întârziai nici o secundă pălăria ta de fetru apărea prima ridicai privirea același mers calm semn că vii acasă.” (p. 45)
***
„totul începe și se sfârșește cu China, îi zic Norei. nici virusul nu mai e ce a fost. cele mai multe cazuri de covid 19 sunt în America și China.
Discuție telefonică:
N: – sunt piele și os, nu știu ce se întâmplă cu corpul meu, coapsele s-au îngroșat, doar brațele și umerii stau la locul lor
A: – cred că te transformi în pește
N: – peștii n-au coapse
A: – oare?
N: – te schimbi în gândire, uiți să te joci
A: – mda, semn de bătrânețe
N: – uiți să te întorci
A: – să lași firimituri de pâine să nu uiți drumul către casă
N: – asta am făcut o viață întreagă, dar s-a golit buzunarul
A: – s-a scumpit și pâinea
N: – știi, am ieșit odată de la cinemateca și o jurnalistă m-a întrebat: dați-mi repede o definiție a vieții
A: – și tu ce ai răspuns?
N: – bucurie, normal, nu știi că viitorul e trecutul?
A: – l-ai cunoscut pe Nostradamus
N:- e posibil, c-au fost mulți
A: – păi, da și pelicanii se împușcă uneori, când au ceva în gușă
N: – ba în căpușă” (pp. 70 – 71)
***
„femeia strânge prosopul de plajă papucii șapca geanta sticla cu apă și le aruncă în coșul de gunoi atât a rămas din bărbatul ei un sac negru strâns la gură în mijlocul străzii cu două zile în urmă, ea și-a înmormântat mama, murise de cancer o iubise mult voia să stea câteva zile la mare cu bărbatul ei să se odihnească și să îi arunce cenușa mamei în mare a fost ultima ei dorință.
Dimineață au băut o cafea la barul de pe plajă (dacă ar fi știut că va fi ultima i-ar fi spus atâtea) au înotat în mare după masa de prânz s-au plimbat pe faleză nu era multă lume să ne odihnim puțin! zise bărbatul și se așeză pe o bancă priveau țărmul și vaporul din larg închise ochii femeia crezu că el doarme nu l-a deranjat au stat așa o bună bucată de vreme când l-a atins a știut…” (p. 80)
