András Visky este un foarte bun dramaturg, în sensul clasic al termenului, adică e cel de care nu se poate dispensa un regizor (foarte bun), ci și un autor de piese de teatru excelent. Piesele lui, traduse în limba engleză de cele mai multe ori, jucate în locuri unde alții încă mai speră să pună piciorul ca spectator, au succes la public și la critica de specialitate. Un om de o discreție exemplară cu care să tot dezbați probleme serioase, un specialist al relațiilor umane și un foarte bun cunoscător al societății (românești, dar nu doar a ei), András Visky te provoacă să meditezi, ori tocmai acest lucru nu e deloc lipsit de importanță astăzi, când reactivitatea sublimează orice intenție de dialog fertil.
În decembrie am reușit, în sfârșit, să văd PORNO – Povestea soției mele, coproducție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj și a Teatrului Cetate din Gyula, spectacol regăsit în stagiunea curentă a teatrului din Cluj; așa s-a născut acest dialog, căci mai înainte citisem și Plays from Romania: Dramaturgies of Subversion, editor coordonator Jozefina Komporaly, volum apărut la Bloomsbury Publishing, lectură care m-a provocat să fac niște asocieri de idei inedite.
Un dialog nu doar fertil, cât foarte profund, iar acest i se datorează în totalitate interlocutorului meu, András Visky, căruia îi mulțumesc pentru eleganță și rafinament.
András Visky – credit foto Biró István
***
La 30 de ani de la Revoluția din 1989 Porno cunoaște o nouă montare, de această dată pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Ați schimbat ceva la nivel de text, ați scos sau ați modificat replici?
Textele mele dramatice sunt construite pe ideea dramaturgiei deschise, ceea ce înseamnă că fiecare piesă se află într-o stare de aşteptare a unei interpretări cu adevărat teatrale şi care să reprezinte cumva acea comunitate a creatorilor care se hotâresc să le monteze. În cazul acestei propuneri, scrisă iniţial pentru un teatru din Chicago, nu am stabilit nici măcar numărul de personaje, pentru se poate juca în variante diferite, de la one woman show până chiar la şapte personaje, aşa cum se joacă acum la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Răzvan Mureşan, cu o distribuţie impecabilă.
În timpul vizionării mă tot gândeam ce le transmite tinerilor, celor care s-au născut după 1990, acest spectacol, cum se raportează ei la drama femeilor din anii cei mai negri ai regimului comunist? Aveți feedback în acest sens de la spectatori?
Reacţiile sunt foarte diferite şi reflectă nu atât cunoştinţele istorice despre anii dictaturii comuniste din România, în special ultimii ei ani, ci modul în care se raportează spectatorii la ideea luptei singulare a unei femei în condiţii istorice absurde pentru menţinerea autenticităţii şi intimităţii vieţii ei, sau pentru dreptul oricui de a-şi exprima solidaritatea faţă de copiii săraci, neluaţi în seamă, pentru simplul motiv că nu figurau între datele statistice ale regimului, deci pur şi simplu nu existau. Am primit şi primesc în continuare mesaje de la spectatori, chiar şi de la cei tineri şi aceste răspunsuri se nasc datorită actorilor care fac din această poveste istorică o dramă a timpului prezent, deci şi a lor, a spectatorilor. Libertatea nu este un dat, ci o invitaţie perenă de a descoperi fragilitatea ei deosebită şi de multe ori ascunsă. Mă miră oarecum faptul că această piesă se joacă în momentul de faţă în trei ţări şi în trei limbi (poloneză, română, maghiară), la patru teatre, iar spectacolul de la Teatr Nowy din Poznan este deja de şase ani pe afiş.
Despre persecuție și drepturile omului se poate vorbi mult și bine. Dar cât de personal putem aborda subiectul, astfel încât să aibă și efect, să schimbe ceva în mentalul colectiv? Cu alte cuvinte, cât din suferința proprie avem voie să expunem?
Doar totul. Fără a ascunde ceva din profunzimea acestei experienţe extreme, la urma urmei personale. Eu cred că nu e bine să menajăm spectatorii, tragedia greacă este o tradiţie elocventă în această privinţă, este de ajuns să ne gândim la Medeea, piesă de altfel cu care se înrudeşte şi Porno, cred, prin abordarea cataclismului uciderii copiilor nevinovaţi. În teatru modul de abordare a suferinţei, sau chiar a bucuriei, este definitorie, adică, aş spune, contează numai discursul estetic, „eficienţa” limbajului teatral, luând în considerare toate elementele ei, desigur, prin care se naşte o realitatescenică captivantă, percepută ca una fără alternativă. Elinor Fuchs vorbeşte despre piesa de teatru şi spectacol în termenii ştiinţifici ai fizicii: atât piesa de teatru cât şi spectacolul autentic sunt o planetă, iar noi devenim vieţuitorii acesteia. Invitaţia spectatorului la o reflexie comună presupune deschiderea totală a spectacolului spre receptarea unei realităţi comune, perceptibilă dincolo de înţelegerea mentală a „poveştii” verbalizate. Un singur lucru nu este voie în teatru: să minţi pentru succes. Cu alte cuvinte nu ai voie să manipulezi pe nimeni, nici pe tine însuţi, şi nici nu ai voie să-ţi infantilizezi spectatorii.
Cât de mult v-a ajutat scrierea acestei piese? Ați scris-o cu gândul la o transpunere scenică imediată, aveați în gând un duo anume de actori sau ați scris-o doar în scop terapeutic?
Teatrul Naţional din Budapesta, în era directorului lui Róbert Alföldi, m-a invitat, împreună cu alţi nouă dramaturgi maghiari, să scriu o piesă pe baza unei porunci a decalogului biblic. În momentul acela am simţit că a sosit momentul să mă ocup de acestă traumă şi după douzeci de ani să încerc să-i găsesc dramaturgia adecvată. Când scriu o piesă, totdeuna mă gândesc la actori concreţi, acest lucru mă ajută să compun dialogurile şi să urmăresc pe ecranul minţii modul în care se mişcă, ori reacţionează la diferite situaţii. Ca dramaturg mă aflu într-o situaţie ideală, lucrez la Cluj cu o trupă puternică, unde încercăm să fim atenţi unul la celălalt pe baza unei încrederi profesionale, muncită în multe experimente şi experienţe comune. În cazul acestei piese concrete îmi închipuiam multe variante de distribuție. Actul terapeutic însă se împlineşte numai dacă piesa este jucată, scrisul nu este de ajuns, mai ales dacă scrierea este abordată în diferite viziuni scenice, aşa cum s-a întîmplat şi se întâmplă în cazul acestei piese.
Vulnerabilitatea ca subiect, ca temă centrală a piesei, ea este temelia pe care s-a construit toată atmosfera. Cum este să scrii despre vulnerabilitate într-o formă atât de crudă/nudă?
Am avut o mamă superbă şi fiind al şaptelea copil, am urmărit de aproape suferinţele femeii care rămâne singură cu copiii ei, este deportată în Bărăgani, în timp ce soţul ei, adică tatăl meu era prizonier într-o puşcărie necunoscută de noi. Ea a trecut printr-o moarte clinică acolo, iar noi copiii am fost încredinţaţi prin testamentul ei unei diaconițe. Actul acesta îl păstrez în sertarul biroului meu de scriitor, foarte aproape de mine, pentru a-i simţi cumva radiaţiile atemporale. Vulnerabilitea, a ei şi a mea, a surorilor şi a fraţilor mei, dar, să nu uităm, şi a spectatorului anonim, este totdeauna crudă, şi este un element definitoriu al umanului din noi. Faţă în faţă cu neputinţa de a ne continua viaţa cu toţii suntem nuzi, neîndemănatici şi privaţi de mijloace aflate la îndemâna noastră. De fapt prin ceea ce scriu nu vreau cu tot dinadinsul să pun degetul pe rana cuiva, acesta este, nolens volens, modul în care teatrul îşi exercită puterea, o putere cumva, prin minune umană şi blândă, cred.
Dacă vi s-ar propune să participați la un proces al torționarilor sau al membrilor fostei Securități (un proces de tipul celui de la Nurnberg), ce-ați face? Ce pedeapsă ați cere pentru faptele lor?
În România procesul comunismului nu a reuşit să ofere catharsisul necesar societăţii civile, chiar şi teatrul, timp de mai bine zece ani, a evitat să se confrunte cu această moştenire, care este a noastră, a tuturora. Înainte de a aminti pedepsele, ar fi trebuit poate să ne creăm un limbaj potrivit să putem vorbi despre această istorie apropiată nouă, care se află acum într-un proces tragic de îndepărtare. Constat de multe ori, cu stupoare, dar şi cu umor, că mai toţi, şi unii foarte apropiațide mine, fii de cadre devotate regimului trecut, se cred victime ale dictaturii. Se creează şi în teatre miturile spectacolelor interzise şi ale actelor eroice de rezistenţă, lipsite cu desăvârșire, desigur. Colegul şi prietenul meu, profesorul universitar Liviu Maliţa a publicat cărţi importante pe această temă, este deja cunoscut faptul că numărul spectacolelor interzise de cenzura comunistă a fost ruşinos de scăzut – Teatrul Maghiar de la Cluj, spre exemplu, nu se poate mândri cu un asemenea spectacol. Actul juridic de a face dreptate, adică pedepsirea torţionarilor sau a securiştilor, ar putea fi în multe privinţe recuperatoare, dar acesta ar trebui să dobândească mai întâi o fundaţie morală, filosofică şi teologică bine închegată, ce s-ar naşte dintr-un dialog social amplu, profund şi responsabil, ceea ce nu s-a petrecut în România de după ’89. Iar acum, mă tem, e prea târziu deja. A face dreptate nu înseamnă răzbunare, răzbunarea nu ne eliberează de cel rău din noi, ba din contră, perpetuează violența socială.
Porno nu e o piesă singulară, în dramaturgia dvs mai sunt și alte piese cu un subiect comun. Povestiți-ne ceva despre universul dvs dramaturgic.
Sunt un dramaturg monomaniac, cred că teatrul – adică spectacolul în sine – este un eveniment existenţial, atât pentru actori, cât şi pentru spectatori, am şi creat o noţiune, „teatrul de baracă”, care se referă la condiţia umană a detenţiei şi abordarea ei în teatru, şi despre care a şi apărut o carte la Editura Intellect din Marea Britanie cu titlul András Visky’s Barrack Dramaturgy. Memories of the Body, editată de Jozefina Komporaly, o excelentă expertă a dramaturgieicontemporane europene. Mă bântuie acest subiect şi acest mod de a face teatru, cu toţii am trecut şi trecem prin experienţe asemănătoare detenţiei, mă refer variatele forme de privare a libertăţii noastre personale, îngrădiri, persecuţii, violenţe domestice, felurite adicţiuni, dacă nu altfel, atunci în viaţa noastră privată, ascunsă, intimă, necunoscută de nimeni. Subiectul pieselor mele vine din această zonă, şi se nasc din speranţa efectului eliberator al unui demers poetic şi, conform sintagmei stanislavskiene, de confesare publică în teatru.
Știu că aveți deja câteva proiecte în derulare sau care urmează să debuteze în 2022. Ne dați câteva detalii în acest sens?
Piesa mea cea mai jucată, o Romeo şi Julieta a gulagului românesc, cu titlul Julieta, povestea dispariţiei şi revenirii în viaţă a mamei mele, spectacol regizat memorabil şi de Mihai Măniuţiu, se montează din nou în Ungaria, de acelaşiregizor de altfel care semnează spectacolul Porno de la Cluj, şi anume Árpád Árkosi, după care voi avea o nouă premieră la Teatrul Naţional „Csokonai” din Debrecen. După montările de la Chicago şi, cu un titlu diferit, la Londra acest spectacol va fi premiera absolută în limba maghiară a piesei Stories of the Body, scrisă pentru un teatru din America, care s-a şi jucat acolo şi care nu de mult a apărut în antologia dramaturgiei subversive româneşti la Editura Bloomsbury din Londra. Această piesă se va monta, în a doua parte a anului, şi la New York. Este în pregătire o nouă montare a piesei cu titlul poetic, sublim şi gingaș, glumesc desigur, M-am ucis mama, într-un teatru abia născut, Teatrul „Szerb Antal” din Budapesta.
András Visky – credit foto Biró István
În loc de încheiere: ca dramaturg, ce text v-a dat cel mai mult de furcă? Ce text vă doriți să-l lucrați cu actorii și nu i-a venit timpul încă?
Nu am texte nemontate, în aşteptare, ba chiar nu mă apuc să scriu o piesă nouă dacă nu-i cunosc soarta ei apropiată. Primesc din multe părţi propuneri de contracte pentru a scrie piese, în ultimii trei ani însă am fost nevoit să declin aceste invitaţii, fiind scufundat într-un proiect mai amplu care îmi absoarbe întru totul sufletul. Sunt însă piese care s-au revigorat în timp, precum (aşa simt cel puţin) Discipolii, montat de Gábor Tompa la Cluj, sau Alcoolicii, pusă în scenă tot de el. Datorită carantinei globale, aceste texte despre violenţa claustrării ar putea să reverbereze din nou, mai ales că în Discipolii unele personaje sunt recognoscibile, precum tatăl meu sau legendarul Richard Wurmbrand, care mi-a fost un fel de unchi, după eliberarea lui din închisoare, şi eliberarea noastră din domiciliul obligatoriu.
