De fapt, totul e pornografie. Dacă luăm termenul în sensul cel mai negativ cu putință. Dincolo de limitele acceptabilității și al suportabilității se află toate practicile aparatului opresiv al regimului comunist. Un regim politic cu foarte multe victime, un regim care a promovat crima la rang de artă și instrument al dominației totale. Decretul Nr. 770 din 1 octombrie 1966, prin care se interzicea avortul, a cauzat moartea a peste 10.000 de femei, numărul victimelor colaterale fiind și el cam tot atât de mare. Au murit femei, doar pentru că n-au vrut sau n-au putut să-și asume sarcina, au murit femei doar pentru că au fost suspectate de avort ilegal și terorizate până au murit. Au suferit familiile acestora, pentru că teroarea se extindea și asupra lor și nu de puține ori suspecții ajung să toarne la Securitate doar pentru a scăpa de opresiune. Un cerc vicios, creat de minți diabolice, din care n-a scăpat aproape nimeni întreg. Un cerc al suferinței atroce, din care natura umană a ieșit schilodită și terfelită definitiv, căci suspendarea interdicției nu șterge instant șirul interminabil de suferințe.
Nume de cod: Porno. O soție de artist, bănuită că a făcut avort și persecutată până la moarte. Nume generic, Fata. Căci în spatele ei stau toate femeile care au făcut avort și fie au murit, fie au fost persecutate în cel mai negru deceniu al regimului comunist, anii `80. Un text născut din dramele femeilor care au trecut prin calvarul unei feminități asumată, dar nu și consumată. „Să nu ucizi” devine din pretext formă de protest, pentru că transferul de vină are loc din mers: vina de a face avort se transformă prin intermediul opresiunii în vina de a ucide femei și multiplicarea în formă exponențială a păcatului scapă controlului rațiunii. Nimic din ceea ce povestește Fata pe scenă nu este ușor de acceptat. Mă întrebam cât din suferința ei ajunge în întregime la spectatorii tineri și mi-a trecut prin minte de multe ori că o dezbatere post vizionare ar completa fantastic munca artiștilor.
Un duo de o sensibilitate rarisimă, Éva Imre și Ferenc Sinkó, secondați din off de vocea povestitorului, cea a lui András Visky. Éva Imre este admirabilă în felul cum oglindește suferința așezată în straturi peste un suflet care nu vrea să dispară, nu se nimicește, ci se întărește. O actriță de o sensibilitate aparte, care face un duo memorabil cu Ferenc Sinkó, un actor pe care-l bănuiam de sensibilitate profundă, iar acum mi-a dovedit că nu m-am înșelat. Un construct spectacular care capătă forță și coerență prin apelul la un concept scenografic simplu, dar mobil – două cabine pe roți, tip vagon, cu deschideri pe ambele părți, burdușite cu rochii și costume, între care se ascunde Fata. Îmbracă sau aruncă hainele, iar mulțimea de pantofi scâlciați din mijlocul scenei aduce aminte de munții de pantofi ai victimelor Holocaustului, iar vagoanele seamănă izbitor de mult cu vagoanele morții din cel de-al doilea război mondial. Ca formă de respect pentru toți cei care au murit luptând pentru drepturile personale și pentru libertate, Fata și Omul-Înger așază, rând pe rând, pantofii într-un careu al suferinței, le creează individualitate, fac loc poveștilor fiecăruia în parte și adună astfel întreaga suferință într-un epicentru. Se aduce astfel în discuție și suferința „aparținătorilor”, a soților, părinților sau altor rude ale victimelor. O suferință colectivă care nu atinge intensitatea celei individuale, dar o dublează, ceea ce face de-a dreptul insuportabilă situația femeilor în cauză.
„Ia te uită, Mititelule,
tu ce cauţi aici?
Spui ceva?
Nu,
nimic.
Ar fi trebuit să ştiu.
Ia să-l legitimăm pe Mititel,
pentru că e posibil să nici nu fie Mititelul,
ci altcineva,
care seamănă perfect cu Mititelul –
trăim vremuri tulburi,
nu strică să avem grijă,
chiar dacă nu foloseşte la nimic.
Poate că e o Floarea-Soarelui
deghizată..!
Ia să vedem!
El este…!
Mititelul…!
Să-l aplaudăm,
copii.”
(fragment din 15. AM VENIT DUPĂ TINE)
Dimensiunea religioasă a textului nu e deloc întâmplătoare, căci dreptul la credință a fost printre primele încălcate, iar prigoana credincioșilor prea bine-cunoscută. De la interzicerea asistării la slujbe și până la dărâmarea bisericilor, trecând prin obligarea preoților să încalce taina spovedaniei, despre toate acestea pomenește și András Visky în piesă, căci Mititelul nu poate fi salvat, el pare etern pierdut într-un Purgatoriu din ce în ce mai plin de fapte grele și abominabile. Muzica lui Tibor Cári pune accentele în momentele-cheie și participă intens la crearea unui univers sonor unic; sonoritatea suferinței capătă sens și dublează în mod fericit expresia corporală a acesteia.
Într-o epocă sfâșiată de tot felul de -isme și când, paradoxal, credința este exclusă din spațiul social, PORNO – Povestea soției mele devin manifest pentru umanitate. Un manifest artistic asumat integral de echipa de producție, alcătuit din mărturii artistice unice. Un spectacol pe care l-aș încadra în sfera teatrului politic, dar mă tem că i-aș face cel mai mare deserviciu, așa că-l mențin în orizontul teatrului de artă, acolo unde interogațiile sunt la ele acasă.
PORNO – Povestea soției mele – O coproducție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj și a Teatrului Cetate din Gyula, Ungaria
De András Visky
ÉVA IMRE
FERENC SINKÓ
ANDRÁS VISKY
Regia – ÁRPÁD ÁRKOSI
Scenografia – GYOPÁR BOCSKAI
Muzica – TIBOR CÁRI
Mișcarea scenică – FERENC SINKÓ
Asistent de regie – ALPÁR FOGARASI
Regia tehnică – ENIKŐ ALBERT
