Sonată dintr-o toamnă a vieții care nu mai este de mult toamnă

Mi s-a părut întotdeauna complicat Bergman, țin minte că atunci când i-am văzut filmele pentru prima oară mă tot întrebam ce demoni nu-i dau pace și de ce. Un artist cu personalitate, care a avut curajul să-și exhibe problemele personale prin sau cu ajutorul artei, în speranța că măcar va înțelege ce i se întâmplă, dacă pacea interioară era dificil de obținut. Un cineast complex (și complet), creator de stil și unic prin ceea ce a făcut pentru istoria filmului în general. Scenariile lui au cunoscut adaptări teatrale de-a lungul timpului și nu știu cum se face, dar în ultimii trei ani am văzut trei texte diferite scrise de Ingmar Bergman în trei montări foarte diferite (unul dintre ele un eșec total, al doilea în două adaptări din care doar una reușită și textul despre care facem vorbire aici). Mă surprinde apetența regizorilor români pentru Bergman, pentru că textele lui cer un anumit stil și o tehnică specială de lucru cu actorii, ceea ce cere timp de lucru și compatibilitate între trupă și echipa de producție.

Sonată de toamnă e un text de atmosferă – mi-a fugit gândul în câteva locuri la Rosmerholm, deloc întâmplător aș zice – și m-am bucurat să-l văd adus în scenă la Sala George Constantin a Teatrului Nottara. O traducere excelentă, suplă (realizată de Monica Andronescu) și un regizor (încă) tânăr, Alexandru Mâzgăreanu, dar cu suficient de multă experiență încât să-și permită provocarea de a lucra un text scris de Bergman. Relația intergenerațională, mai cu seamă cea dintre mamă și fiică este descompusă până în cele mai mici detalii, în speranța că lucrurile se vor putea îndrepta. Fiecare dintre cei patru angrenați (cu sau fără voie) într-un carusel al vieții din care nu pot coborî, oricât de mult ar suferi, fac câte un tur de forță, etalând suferința în cele mai variate forme ale ei. Charlotte (Victoria Cociaș) și cele două fiice ale ei, Eva (Laura Vasiliu) și Helena (Sorina Ștefănescu), nu reușesc sub nicio formă să scape de sentimentele de vină (copleșitoare, distructivă, dizolvantă de orice speranță). O pianistă celebră, cu concerte în toată lumea, incapabilă să-și asume rolul de mamă, deși nu și l-a renegat niciodată; o fiică care se încarcă cu valuri de furie și ură, incapabilă de comunicare, introvertită fără să-și dorească neapărat să fie așa; o fiică bolnavă cronic, la pat, care trebuie îngrijită în permanență de sora ei și care nu reușește să comunice decât cu aceasta, printr-un limbaj nearticulat, dar extrem de sugestiv. Trioul acesta este pe cât de disfuncțional, pe atât de des întâlnit. Din acest punct de vedere, spectacolul îl consider binevenit, măcar le arată spectatorilor mai tineri că nu sunt nici primii, dar nici ultimii (din păcate) cu probleme de comunicare în familiile de origine. Revenind la trioul feminin, este remarcabil felul cum Bergman a împărțit vinile între Charlotte și Eva, în funcție de generația din care fac parte, dar și în funcție de capacitatea de adaptare și, de ce nu, de supraviețuire. Dacă Eva își pierde copilul când acesta avea 4 ani, e pentru că, într-un fel, ea n-a fost capabilă să-și asume până la capăt rolul de mamă, pentru că era incapabilă de iubire. De fapt, ea își refuză dreptul de a iubi, dintr-o neînțeleasă vină aruncată în spatele mamei, căreia îi ieșeau toate bine, de la relațiile sociale și până la concertele cu mii de persoane în public.

Dinamica dintre cele două este interesantă și relațiile dintre ele se dezvoltă în funcție de muzica preferată. Se aud bucăți muzicale foarte bune, se aruncă în joc nume grele ale muzicii clasice, dar înainte de orice Chopin. Mărul discordiei, de fapt pretextul pentru deschiderea conflictului, este maniera de interpretare a Preludiilor acestuia. Mi-ar fi plăcut ca măcar una dintre cele două să cânte real la pian, dar chiar și așa ele se raportează la pian (ca obiect) într-un mod foarte diferit; pentru Charlotte e cheia succesului ei profesional, pentru Eva e obiectul frustrării ei și devine epicentrul furiei, care mai târziu se va dezlănțui și va șterge orice speranță de mai bine. Helena este tot timpul pomenită în dialogurile dintre cele două sau în monologurile fiecăreia în parte, apare fizic doar la final, în rest chipul ei este filmat și proiectat pe peretele din spatele scenei în momente cheie. Ea are un rol esențial, în felul cum a ales regizorul să o introducă în scenă, căci ca proiecție ea devine și cauză, dar și efect al conflictului deschis dintre mamă și fiică. De altfel, în raporturile directe cu ea, nici Charlotte, nici Eva nu-și schimbă sentimentele. Ea trebuie îngrijită, este nevoie de prezența ei, măcar pentru a-și justifica refuzurile la o viață normală.

Pe de altă parte, Viktor, soțul Evei, deschide și închide spectacolul, el este mesagerul, dar și mobilul unui conflict secundar, unul care este pomenit în treacăt, generat de maniera de raportare a Evei la pierderea fiului. În rest, Viktor (Dan Bordeianu) devine un fel de ecran al poveștii vieții celor două femei. O poveste deloc fericită, deși se evocă întâmplări frumoase, evenimente cu mulți oameni care debordează de veselie etc. Viktor înțelege perfect zbuciumul Evei și nu-și dorește altceva decât să o ajute să nu mai sufere, să accepte viața cu bune și rele. A pierdut de mult speranța unei vieți în doi reale, a pierdut chiar și credința că Dumnezeu există, deși el este pastor, dar n-a pierdut iubirea pentru Eva. Din felul cum alege Dan Bordeianu să-l „construiască” pe Viktor deduci că toleranța, combinată cu o suferință devastatoare îl transformă într-o țintă a Evei, dar și într-un punct slab al propriei vieți, cade în capcana de a-și pierde și credința în Dumnezeu, iar Dan Bordeianu a înțeles perfect asta, astfel încât lucrează mai mult cu corpul, decât cu vocea.

Spectacolul este unitar, are ținută și ritm, Alexandru Mâzgăreanu a lucrat cu fiecare în parte, până în punctul în care i-a făcut să se dezlănțuie. Fiind premieră, tind să spun că momentul respectiv a venit un pic cam târziu, dar mai mult ca sigur că după câteva reprezentații va fi totul cum trebuie. Relația soț-soție și relația mamă-fiică sunt cele două dimensiuni care contribuie efectiv la definirea spectacolului, Eva fiind prezentă în ambele. Pe Laura Vasiliu o știți din 4, 3, 2… dar și pe scenă are ținută, intră bine în cadrul scenic creat de Ștefan Caragiu. Costumele, când somptuoase, când rafinate și delicate, create de Alexandra Mâzgăreanu, completează excelent dimensiunea vizuală spectaculară și vin în completarea dimensiunii sonore. Excelentă ideea de a nu juca cu lavaliere (chiar în momentul în care eram pe punctul să-mi pierd speranța că voi mai vedea spectacole cu actori fără lavaliere), pentru că vocile capătă nuanțe subtile, greu de prins când folosești microfoanele. Vocile vin să completeze atmosfera creată de piesele celebre, dar și de muzica originală a lui Alexandru Suciu. Un spectacol care te face să uiți că din când în când trece metroul prin zonă și se aude/simte, după cum uiți că în sală pot fi și spectatori zgomotoși sau care se foiesc (au fost două doamne cu voci foarte sonore, din fericire n-au vorbit și în timpul reprezentației).

Sonată de toamnă are premiera într-un decembrie ploios și vine să ne aducă aminte că relațiile de familie dictează pattern-urile sociale ale evoluției indivizilor într-o societate imperfectă, dar perfectibilă. Și încă ceva, spectacolul capătă nuanțe foarte subtile astăzi, când familia cunoaște forme și norme de funcționare foarte diferite față de anul când a scris Ingmar Bergman textul, e interesant de urmărit și acest aspect pentru o posibilă analiză comparativă generată de spectacolul regizat de Alexandru Mâzgăreanu.