Pe Ema Stere o ascult de ani de zile. Realizează, împreună cu Attila Vizauer, Vorba de cultură, o emisiune care are deja fidelii ei, deși e în mijloc de zi (sau poate tocmai de aceea?). O voce caldă, luminoasă și care ajunge la urechile ascultătorului întotdeauna. O voce care are de transmis întotdeauna ceva. În nicio ediție Vorba de cultură n-a fost vorba despre Ema Stere, în nicio secundă n-a vrut să se ocupe primplanul sau să se dea drept exemplu, ceea ce prețuiesc enorm, căci aici este esența meseriei de jurnalist. Poate că de aceea a fost o surpriză pentru foarte mulți apariția romanului ei, Copiii lui Marcel. Dar o surpriză și mai mare a fost faptul că romanul de debut e foarte bun, într-atât de bun încât a luat unele dintre cele mai râvnite premii din România. M-am întâlnit cu ea la FILIT și n-am ratat ocazia de a sta de vorbă. Deloc întâmplător, am găsit un loc foarte potrivit, una din sălile Muzeului Teatrului Evreiesc din România, o sală tapetată cu afișe vechi (și mai noi), în care ne-am simțit ca acasă. Căci teatrul este una dintre artele care ne aduce într-un punct comun pe amândouă. Vă invit să o descoperiți pe Ema Stere, să-i ascultați vocea la radio și, mai ales, să o citiți!
Unul dintre cele mai atipice interviuri realizate de-a lungul anilor; aveam emoții înainte de întâlnire, mă tot gândeam că Ema Stere e o profesionistă desăvârșită. Am sfârșit prin a sta de vorbă ca și cum ne-am fi cunoscut de ani și ani, dar chiar ea a spus la un moment dat: „O să-ți fie foarte greu la editat!” Ema, a fost greu, dar și frumos! 🙂
***
Am descoperit că avem foarte multe în comun. Apropo de obiceiurile profesioniste, nici eu nu-mi pregătesc interviurile studiind ce-au mai declarat oamenii înainte de a sta de vorbă cu mine.
Nu, nu, e foarte dăunător. Ai senzația că deja a fost întrebat tot și ce să mai zici, ne strângem mâinile și plecăm acasă!
O să încep cu întrebările pentru jurnalistul de radio, pentru că am o slăbiciune pentru oamenii de radio. Care sunt cele mai mari frici atunci când ești la microfon? Și cum le gestionezi?
Fricile cele mai mari se leagă de invitați. Până anul trecut, în martie, noi aveam invitați în studio și întotdeauna eram disperați că nu ajung sau că întârzie. Acum suntem prin telefon, iar marea problemă este să nu ne pice telefonul. Dacă totuși se întâmplă, avem antrenament, bineînțeles, și acoperim.
Cum vă alegeți invitații?
La Vorba de cultură, care este o emisiune de cultură generalistă, ne străduim să avem varietate. Să nu fie scriitor după scriitor, de exemplu. Sigur că se mai întâmplă ca cineva să nu mai poată veni, dar căutăm să invităm și muzicieni, și artiști plastici, și actori etc. Cel mai mult e apreciată partea anecdotică; s-a întâmplat ca oameni destul de puțin cunoscuți să aibă mare succes pentru că au povești interesante. Pe de altă parte, poate să fie cineva foarte important și cunoscut, dar să aibă o zi proastă și să n-aibă chef de vorbit. Dar în principiu asta este: să avem alternanță, să fie oameni care fac lucruri interesante, care mișcă lucrurile.
Cât din poveștile acestea pe care le auziți v-au făcut să mergeți mai departe? Bănuiesc că în 14 ani de când faceți emisiunea au fost și momente de oboseală sau momente în care v-ați dorit să faceți și altceva.
Momente de oboseală, nu prea. Chiar nu! Suntem și o echipă bună; suntem noi generaliști, dar totuși, fiecare avem interesele noastre. S-a întâmplat să ne blocăm într-o săptămână și să intervină evenimente care nu mai țin de noi și care se suprapun peste spațiul de emisie și atunci .. dar emisiunea în sine ne încarcă. Întotdeauna e plăcută și partea de documentare, pentru că înainte să invităm un scriitor, de exemplu, noi trecem prin opera lui completă.
Cât timp vă ia documentarea?
Săptămâni. E mai greu cu poeții, care pot să aibă 30 de volume, unele dintre ele apărute în ediții confidențiale – nu le mai găsim nicăieri.
Asta este o „tragedie” despre care ar merita vorbit pe îndelete altădată. Sunt niște sincope în viața noastră culturală care ne arată de ce viața noastră culturală nu e chiar ceea ce am vrea noi să fie, deși ne plângem de asta tot timpul.Oamenii pe care-i aduceți voi la emisiune sunt oameni ai cetății? Tu în ce măsură ești om al cetății?
Foarte grea întrebare! Nu poți să o reformulezi? 🙂
Participi la evenimente culturale? Vii, îi susții, simți nevoia să-ți cunoști invitații și să interacționezi cu ei acolo unde activează?
Din păcate, în ultima vreme sunt destul de puțin umblată, nici nu mai știu când am fost ultima oară la un spectacol. Dar avem o viață socială legată de diverse zone culturale, avem prieteni în zona aceasta, pentru că trebuie să afli ce se mai întâmplă; dacă e vorba de artiști plastici, vizităm atelierele lor, dacă e vorba de muzicieni, mergem la concerte (de cele mai multe ori) sau ascultăm înregistrări. Dar, da, trebuie să fim la curent cu ce se întâmplă!
Știi de ce am pus întrebarea? Pentru că la o lansare de carte care a avut loc acum ceva ani, Dan C. Mihăilescu povestea că el este un meloman fidel, dar nu merge la concerte, ci preferă să le asculte acasă, în papuci, nu-i făcea bine baia de mulțime. Mi-am dat seama atunci că foarte mulți dintre creatorii de cultură simt nevoia de izolare și te întrebi de ce, pentru că actul lor de cultură este destinat societății.
Suntem jurnaliști, în primul rând! Am citit odată o carte despre jurnalismul radio, unde se spunea că un realizator trebuie să aibă prieteni, să aibă viață socială, pentru că dacă este un singuratic asta se va simți, inclusiv în voce. Și chiar așa este!
Știu că i-ai mărturisit – am făcut pentru prima oară o mini documentare cu privire la ceea ce ai povestit despre carte – Danielei Zeca că nu-ți mai vizitezi orașul natal, Brăila.
În primul rând, nu mai există casa în care am crescut; dacă mă duc la o întâlnire cu colegii de liceu trebuie să stau la hotel.
Acum București e acasă pentru tine. Te-ai împrietenit ușor cu Bucureștiul?
Da, da. Veneam în copilărie, cam două-trei săptămâni pe an, pentru că făceam niște tratamente complicate la ochi și atunci când m-am mutat definitiv îl cam știam. Dar provin și dintr-o familie cu aspirații culturale; în clasa a VI-a, mama mea, care era medic și făcea o specializare aici, m-a adus la aproape toată stagiunea teatrală.
Între timp, iubirea ta pentru București s-a mai diminuat, l-ai recomanda altora? Știu că acum mai toți cei care-l locuim încercăm sentimente ambivalente față de el.
🙂 Noi locuim la bulevard și este foarte mult zgomot, dar tot îl iubesc. Este orașul în care te conectezi cel mai ușor…
Dar ce-ai schimba?
Aș pune în aplicare – știu că există, pe hârtie – legea cu poluarea sonoră.
Încet, încet ajungem la noua ta personalitate, cea de scriitor. Tu te-ai obișnuit ca oamenii să te privească și ca scriitoare?
Eu nu mă iau deloc în serios din acest punct de vedere!
Dar cum ai primit cronicile la Copiii lui Marcel?
Cu mare, mare bucurie! Mi se par a fi toate un mare dar! Am venit la FILIT și cunosc mulți dintre scriitorii invitați, i-am intervievat de-a lungul anilor, așa că mă simt foarte bine aici.
Dar, știind că acum ești și scriitoare, și-au schimbat atitudinea față de tine?
Nu, în general am relații foarte bune cu oamenii. Eu nu sunt o persoană care să stârnească conflicte.
Ai feedback din partea scriitorilor vizavi de cartea ta?
Da, da! Au fost foarte drăguți! Mi-au scris, m-au sunat câteva persoane la care țineam foarte mult! A fost foarte frumos!
Și, cu toate acestea, nu te iei în serios ca scriitoare!
Nu, mie mi se pare că a fi scriitor e și o chestiune de proiect personal, știu oameni care au făcut sacrificii mari pentru asta. E un scriitor englez, de exemplu, care și-a propus ca fiecare carte a lui să înceapă cu o literă, până termină tot alfabetul. Ultima oară ajunsese pe la F… Eu vreau să și trăiesc.
A fost ceva în cronici cu care n-ai rezonat, ai simțit că nu e ce trebuie?
Nu, nu, eu nu m-am așteptat la nimic, așa că mi se pare foarte greșit să spui că vai, la pagina 125 aveam o chestie de care nu s-a prins nimeni. E foarte interesant că, mai ales când e vorba de o carte excesivă ca a mea, diverși oameni găsesc diverse lucruri și au senzația că ai vrut să spui cu totul altceva decât ai vrut să spui. De exemplu, o doamnă, foarte drăguță și deșteaptă, mi-a spus că i s-a părut o pledoarie pentru întoarcerea la utopia socialistă și i-am spus: „Știi că nu se termină bine cartea?” iar ea mi-a răspuns: „Da, e un duș rece, dar este și o speranță.”
Pentru mine a fost surprinzătoarea specularea ideii de falanster și de utopie în literatură. Să recunoaștem că literatura română are foarte puține romane pe domeniul acesta; de unde pasiunea pentru tipul acesta de comunitate? Care a fost punctul de început?
N-a existat un punct de început, pentru că povestea a crescut ca o ciupercă, intenția inițială era alta. Am o pasiune pentru comunități și am găsit la anticariat o anumită carte, în care era vorba despre o comunitate de la Marea Nordului, începută pe scară mică: doi bărbați și o femeie au scos legume și flori din piatră seacă, plimbând cristale pe deasupra plantelor. Au reușit și au rămas acolo, locul a devenit astăzi un mare centru New Age, e o întreagă industrie. De ce te-ai duce să stai cu niște străini? Mi-aduceam aminte, citind, și de trăitul comunal la ruși… Să stai cu un străin mi se pare că îți ia din spațiul vital, îți ia din intimitate.
Eu nu puteam înțelege când îmi spuneau ai mei ideea de a intra pe aceiași ușă două familii, care împărțeau același spațiu și nu realizam cum e cu împărțirea efectivă a spațiului; în primul rând, conștientizam că-și pierd intimitatea, cum să folosești baia și bucătăria la comun cu persoane străine?
Pe de altă parte, acum există un entuziasm care începe să crească; să nu ai obiecte, ci experiențe, să ne strângem, să facem, să împărtășim resurse etc. Ce mi se pare interesant este că regăsim exact același tip de discurs ca în comunism.
Ai simțit vreodată nevoia să abandonezi falansterul? Ca formă de organizare în Copiii lui Marcel? Întâi bănuiesc că au venit oamenii și după aceea tipul de comunitate, forma lor de organizare.
Cartea s-a numit Falansterul până în ultima seară; toate fișierele mele se numeau „falansterul”. Soțul meu a zis că n-o să citească nimeni cartea dacă las titlul așa. Pe urmă am aflat că nici în manualele de istorie nu se mai vorbește despre falanster.
Ciuperca asta de care pomeneai tu este un arbore genealogic, un arbore format din oameni care inițial n-aveau nimic în comun, n-aveau o origine comună. Care este elementul cheie care-i ține acolo?
Ei vin acolo mințind în privința originilor și aici mi s-a părut foarte important să spun că nu vin acolo din cauza sărăciei, ci pentru că și-au stricat viața pe Terra. E o vorbă în popor, cum îți strici tu viața, nu ți-o strică nimeni. Ajung acolo și încep să se lipească la visul acesta. M-am documentat foarte serios în privința comunităților: ele trec aproape întotdeauna prin diverse etape, se contractă sau se dilată până ajung să-și mănânce liderul sau viceversa. Pe de o parte, liderul devine un fel de guru, pe cealaltă parte, se produce o infantilizare a membrilor comunității. În cartea mea, chiar când lucrurile merg prost, oamenii nu pleacă, pentru că au senzația că deja au investit timp, au investit muncă, sunt oameni amărâți. Doar când comunitatea ajunge în mare sărăcie, câțiva sunt trimiși la București ca să se angajeze și să trimită banii acasă. Personajul principal este această comunitate.
E frumos spus „personajul principal este o comunitate”, deci nu neapărat o persoană. Titlul, Copiii lui Marcel, ar putea trimite cu gândul la faptul că Marcel e personajul principal, dar nu e el. O comunitate din care fac parte 11 copii și 37 de adulți. Mie comunitatea din cartea ta mi-a adus aminte de kibbutz, dar falansterul și kibbutzul au și nu au elemente în comun.
Sunt elemente pe care le-am luat de la kibbutz, de exemplu separarea copiilor de adulți și faptul că a doua generație, cum sunt copiii născuți în kibbutz, nu mai vrea să rămână acolo.
În ce măsură falansterul este un culoar de evadare spre viitor?
Forma asta simplă e o poveste menită să cadă, cum a căzut și falansterul lui Theodor Diamant. O paranteză: făceam documentare pentru carte și am găsit pe net un interviu nedatat, în care Gabriela Adameșteanu îl întreba pe Ștefan Agopian la ce lucrează, iar el i-a răspuns că scrie un roman despre Falansterul de la Scăieni – moment în care mi-am spus că trebuie să mă grăbesc, dacă apare cartea lui mai înainte? 🙂 Dar cred că Agopian a renunțat între timp.
Falansterul… până și inventatorul lui, Charles Fourier, spunea că trebuie îndeplinite multe condiții – oamenii să aducă resurse de acasă, să stabilească niște relații și niște roluri foarte clare și să se țină neapărat seama de ceea el numea „pasiuni”. Nu poți să pui pe cineva să gătească, dacă pe el îl dezgustă ideea de ceapă, de exemplu.
Aici e clar un semn de utopie, pentru că, la un moment dat, o să fie meserii sau activități care trebuie făcute, care nu sunt pe placul nimănui.
Da! Dar să știi că majoritatea utopiștilor erau niște ursuzi, niște singuratici. Nu înțelegeau prea bine problemele astea foarte concrete.
Cred că ei nici nu se gândeau prea mult la viitor, mai degrabă îi speria. Care dintre acești copii și adulți îți este cel mai aproape? De cine te-ai atașat mai mult?
Nu m-am atașat de nimeni în mod special. Cel mai greu mi-a fost cu naratoarea, dar toți mi-au fost foarte dragi. Vecina mi-a fost simpatică, pentru că este alcoolică și are și talent actoricesc.
Cu care voce te joci mai bine acum, cu cea narativă sau cu cea de radio?
Cu vocea de radio, bineînțeles. Acolo am mai multă experiență, știu câteva trucuri verificate. Primul lucru pe care l-am învățat în radio este că se aude zâmbetul și așa este! E foarte frumos la noi, la Radio România Cultural, suntem foarte răsfățați pentru că avem un public de nișă, stabil, artiști mulți, profesori…
Când ascult emisiunea voastră, mă simt parte a unei comunități. Realizezi că în clipa aceea nu ești singurul care ascultă, aproape că intru în dialog cu voi sau cu ascultătorii. Interacțiune nu glumă!
Acum ceva vreme, ne întâlneam o dată pe an cu ascultătorii emisiunilor matinale, unii chiar s-au împrietenit între ei. Era foarte frumos! Îmi amintesc de un domn care venea cu carnețelul și începea: în data de… la ora de… colegul dvs. a pronunțat … în loc de…
Intersecții sau interstiții?
Interstiții.
Filiera medicinistă?
Nu știu de ce.
Mie nu știu ce mi-a venit să te întreb asta! 🙂
Când ai zis „intersecții” m-am gândit la circulație, iar când ai spus „interstiții” mi s-a părut mai poetic.
Falansterul tău e plasat într-o intersecție, eu așa cred. Ce viitor îi prevezi cărții tale? În afară de premii, care sunt binemeritate și foarte valoroase și care i-au consolidat locul în istoria literaturii, dar cartea ar trebui să aibă un viitor. Te vezi scriind proză scurtă?
Eu mai scriu proză scurtă, dar acum tocmai am făcut o adaptare după Gulliver pentru Teatrul Țăndărică. Regizor e Attila Vizauer, care lucrează intens la spectacol. Fac și adaptări pentru teatrul radiofonic, fac multă documentare pentru asta. Revenind la Copiii lui Marcel, nu e bine să te gândești la viitor. Toate vin când trebuie.
