Romanul tăcerii – „Așa începe răul” de Javier Marías

Spaniolii așteaptă ca Javier Marías să primească Premiul Nobel la fel de mult cum românii așteaptă să-l primească Cărtărescu. Despre perenii favoriți la premiu e greu să nu auzi, mai greu e să-i citești. Nici eu nu am citit de Javier Marías decât o singură carte, Așa începe răul, dar acum știu că aceasta va fi urmată, neapărat, de altele. Am citit, ulterior, și niște recenzii la carte, de pe la casele mari (The New York Times, The Gardian), recenzii care, după părerea mea, nedreptățesc cartea. Nu pot ataca părerea că această carte e mai slabă decât altele ale lui Marías, pentru că nu am citit alta, dar folosesc neștiința mea ca pe un avantaj, concentrându-mă doar la ea. Însă cu faptul că subiectul este „banal”, iar cartea „prea lungă”, cu prea multă filosofie, nu pot să fiu de acord.

„Banalul” subiect s-ar rezuma cam așa: tânărul Juan de Vere este angajat de regizorul Muriel ca asistent. Acesta din urmă îi cere o favoare: să-l urmărească pe unul dintre prietenii regizorului, să-i devină chiar apropiat, cu scopul de a afla despre înclinațiile acestuia ce l-ar fi împins la un comportament „de neiertat”, în timpul și după era lui Franco. De Vere devine, astfel, un spion, dar un spion dublu, pentru că el va investiga nu doar presupusele crime ale doctorului Van Vechten (prietenul lui Muriel), ci va urmări îndeaproape și căsnicia nefericită a lui Muriel, încercând să descifreze cauzele acestei stranii nefericiri. El este uimit de stoicismul cu care Beatriz, soția lui Muriel, încearcă să reintre în favorurile soțului, care o disprețuiește iremediabil și nu prea camuflat…

Odată cu emergența noilor teme de interes, precum cele feministe sau protecția animalelor, căsniciile nefericite poate că într-adevăr cad în desuetudine, pentru mine însă – cititor de modă veche – principiul tolstoian conform căruia toate familiile fericite sunt fericite în același fel, iar cele nefericite sunt nefericite în propriul lor fel rămâne încă valabil. Viața conjugală a lui Eduardo Muriel și Beatriz însă este mai mult decât neobișnuită, e o stilizare a eșecului, ambii protagoniști fiind maeștri ai născocirilor: el, ca regizor de film, ea, chiar mai mult decât el, ca regizor al căsătoriei lor. Măiestria însă nu le-a făcut eșecul mai suportabil, dacă e să trecem peste faptul că e chiar cauza lui; l-a făcut, în schimb, să aibă forme împinse, cu artistism aș spune, la extrem: de umilire sistematică și de acceptare necondiționată a umilinței, ambele de un dramatism teatral cu care cei doi soți s-ar fi putut infecta și din lumea filmului în care se învârteau, dar care cu atât mai mult întărește senzația autenticității vieții lor, ce nu putea fi desprinsă și neinfluențată de contextul în care se desfășura.

E adevărat că criticile i s-ar trage romanului de la cealaltă istorie, a doctorului Van Vechten, care ar fi „dezamăgitoare”. Ei bine, dacă e să tratezi cele două istorii aparte, așa cum am văzut că au făcut mai mulți comentatori, s-ar putea să ți se pară, într-adevăr, că nu sunt bine împletite. Ipoteza mea este însă că trebuie să căutăm armonia la un nivel mai ascuns, al motivului în jurul căruia e construită narațiunea, și acest motiv este pentru mine cât se poate de evident, cel al tăcerii.

Tăcerea ca o convenție social-politică, tăcerea-victimă, tăcerea-călău, tăcerea-datorie, tăcerea-strategie și tăcerea morții. Și, ultima în ordinea apariției în roman, care închide lanțul vicios al tăcerilor, dar lasă suspendată acțiunea propriu-zisă, tăcerea chinuitoare a incertitudinii.

Încă de la începutul romanului aflăm despre strania condiție a acordării democrației în Spania, după regimul dictatorial al lui Franco: „Să nu ceară nimeni socoteală nimanui”. Crimele de război și abuzurile regimului trebuie puse sub pecetea tăcerii, condiție care, în mod straniu, a convenit atât abuzatorilor, cât și victimelor, care nu doar că nu doreau să-și amintească de ele, dar și erau nerăbdători să pună capăt vechii epoci, cu orice preț, iar cel al tăcerii părea să fie cel mai mic. Van Vechten, un abuzator și el, cerea tăcere victimelor sale, în schimbul tăcerii; Beatriz a trecut sub tăcere primirea unei scrisori, iar Muriel, la rândul său, a ascuns povestea „iubirii vieții” sale. În cele din urmă, Muriel îi interzice lui Juan să-i relateze secretul lui Van Vechten, simțindu-se îndatorat față de doctor, iar Beatriz decide să tacă pentru totdeauna.

Anume moralitatea tăcerii, ca fenomen social, dar și etica individuală a tăcerii sunt chestionate în carte. Titlul, de inspirație shakesperiană, trimite anume la acest rău, al tăcerii:

„În realitate, tot ce ți se povestește, toate faptele la care nu ești martor, sunt doar zvon, oricât ar fi de învelit în jurăminte de a spune adevărul. Și nu putem să ne petrecem viața acordându-i atenție, cu atât mai puțin acționând conform fluctuațiilor sale. Când renunți la asta, când renunți la a ști ce nu se poate ști, poate atunci, parafrazându-l pe Shakespeare, poate atunci începe răul, dar, în schimb, ce e mai rău rămâne în urmă”. (p.335)

Dacă trecem peste adevărul, conjunctural ce-i drept, al faptului că nu poți acționa conform fluctuațiilor zvonului, și dacă e să tratăm tot la ce nu am fost martori ca pe un zvon, ar însemna, atunci, că trebuie să renunțăm a ne pune întrebări atât despre crimele lui Franco, cât și despre Holocaust, ghetouri de gheață și, în general, despre trecut. Cuvintele, puse în gura inteligentului și onestului Muriel, nu vorbesc însă despre faptul că acesta nu le-ar înțelege contradicția, ci despre vulnerabilitatea omului în fața adevărului, despre incapacitatea lui Muriel de a mai afla încă un secret; oamenii nu pot face față prea multor adevăruri. Astfel, chiar și răul cel care a rămas în urmă revine, paradoxal, prin intermediul tăcerii menite să-l acopere, dar care nu face altceva decât să-i procure un nou început.

Văzută în acest context, istoria lui Van Vechten se înscrie organic în istoria mai mare a Tăcerii, iar abandonarea ei abruptă se pliază, la rândul ei, pe logica Tăcerii, tăcerea fiind adoptată de către autor atât ca subiect la nivel conceptual, narativ, cât și ca model estetic. Abandonarea respectivă nu este întâmplătoare, nu cred că e cazul să-l bănuim pe Javier Marías de lipsă de imaginație sau incoerență, ea este ilustrarea tăcerii în chiar structura și forma romanului.

Cea mai chinuitoare dintre tăcerile romanului este cea care se ivește la final, în fața căreia ne pomenim brusc, pe nepusă masă, și, astfel, cu atât mai intens o simțim: tăcere din incertitudine, din nevoia de a proteja atât o iubire, cât și o amintire, tăcerea din dragoste. O nouă căsătorie, de această dată a tânărului de Vere, e pusă sub sabia tăcerii și nu avem nici o certitudine că acolo, la final, nu începe încă un rău:

„Ne privim fără să ne spunem nimic, și cine știe dacă suntem de acord în privința celor ce ne spunem:《Și nu, nici un cuvânt》.”

Eu însă nu pot să trec sub tăcere opinia că Marías ar fi făcut exces de filosofare în detrimentul acțiunii. Mie acțiunea și reflecțiile mi s-au părut reușit echilibrate, unde mai pui ca cele din urmă sunt profunde, exacte, strălucite:

„Fii atent la expresia asta, „a avea loc”, pe care o utilizăm ca sinonim al lui a se produce, a surveni. E ciudat de adecvată și exactă, pentru că asta i se întâmplă adevărului, care are un loc și în el rămâne; are un timp și în el rămâne deopotrivă. Rămâne închis în ele și e cu neputință să le redeschidem, nici în unul, nici în altul nu putem călători ca să aruncăm o privire conținutului. Putem recurge doar la tatonări și aproximări, să-i dăm târcoale și să încercăm să-l distingem la distanță sau prin văluri și ceață, în van, e o nesăbuință să ne irosim viața cu asta”.

Mă rezum la acest unic exemplu pentru că e reprezentativ pentru stilul și precizia observațiilor, deși tentația de a umple câteva pagini cu reflecții interesante e foarte mare. În ceea ce privește acțiunea, aceasta m-a „plictisit” într-atât încât am citit acest roman „prea lung” în mai puțin de trei zile, o viteză mult prea mare pentru o carte atât de ofertantă din punct de vedere al reflecțiilor pe care le conține, dar și le trezește. O delectare.

Așa începe răul de Javier Marías