Cercurile puterii sau mobilul adevăratului conflict

M-am gândit de multe ori de ce Hamlet fascinează, de unde puterea de atracție. Până la urmă, e vorba de conflictul pentru succesiunea la tron sau de ceva mult mai profund? Hamlet își dorește tronul sau doar să-și răzbune tatăl mort și abandonat în istoria recentă? Luptă sau nu luptă pentru iubirea Ofeliei? Ambiguitatea aceasta derivă, oarecum, din felul cum a gândit Shakespeare relațiile dintre personaje, de aceea cred în continuare că libertatea regizorului este pe cât de mare, pe atât de periculoasă, căci totul poate fi sortit eșecului. În afara oricărui dubiu este relația dintre regină, mama lui Hamlet și noul rege, unchiul acestuia. O relația periculoasă și păcătoasă, care schimbă complet dinamica relațiilor de la curte, căci oamenii trebuie să se decidă: de partea lui Hamlet sau loiali noului cuplu regal. În funcție de cum se raportează oamenii curții la cele două capete încoronate, se întâmplă și evenimentele, cu o viteză uluitoare sau nu, rămâne la latitudinea regizorului. Urzeala capcanei – punerea la cale a spectacolului cu bufoni – și răzbunarea tatălui mort nu sunt decât efectele acestei poziționări. În cele din urmă, vine și lupta pentru dragostea Ofeliei, o luptă căreia îi cade victimă însăși Ofelia. O luptă care îi pune în poziții de forță pe fratele acesteia, Laertes, și pe Hamlet. Trei surse de conflict, din care una predomină, dar ce e cu adevărat important este faptul Hamlet e prezent în toate trei. Dar, din punctul meu de vedere, mai avem un conflict, unul din care derivă toate celelalte trei: conflictul de valori. Curtea regelui nu este nici pe departe sălașul moralității și virtuții, ci un loc unde slăbiciunea umană capătă primul rang. Dinamica relațiilor dintre personaje este accentuată, alianțele se schimbă peste noapte, intrigile devin fatale și disproporționate prin raportare la scopul pentru care s-au pus la cale. Aici găsim sensul viziunii regizorale, Gábor Tompa a adus conflictul în prezentul marcat de dezicerea de trecut și de o succesiune interminabilă de conflicte sociale, unul mai periculos ca altul pentru oameni, în general. Găsim presărate în fiecare moment important al spectacolului trimiteri subtile la feminismul radical, la cancel culture și la alte mișcări sociale extremiste.

credit foto – Biró István

Hamlet, așa cum l-a plăsmuit Shakespeare e un răzvrătit, foarte inteligent, dar fără să aibă și forța necesară de a se impune cu orice preț. Are nevoie de prieteni, se bazează pe ei, așa cum are nevoie să-și cunoască dușmanii. Singurul, părerea mea, care-l ia prin surprindere este Laertes, fie și pentru că e singurul care-l forțează să ia arma în mână și să se apere. Astfel, se schimbă epicentrul acțiunii, regina și regele devin neimportanți, iar lupta pentru succesiunea la tron și mai puțin importantă.

Gábor Tompa și-a ales distribuția pentru Hamlet-ul anului 2021 de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în funcție de cum se raportează ei la putere: o vor sau nu o vor, o dețin sau sunt în căutarea ei, caută să răzbească slujindu-se de putere sau doar se strecoară printre capcanele momentului. Regina este când egocentrică, când nepăsătoare, iar Imola Kézdi jonglează foarte bine cu stările și emoțiile; cel mai bine îi iese indecizia, este uluitoare în momentele în care se teme pentru soarta lui Hamlet, dar nici nu vrea să renunțe la proaspătul soț. Claudius este excentric, un om al exceselor și scufundat până la gât în propriile păcate. Ervin Szűcs – cel care-l joacă și pe Gratiano în Neguțătorul din Veneția – se desfată în rol; își etalează toate atuurile, de la viteza de reacție și capacitatea fantastică de orientare în spațiu și până la o neașteptată capacitate de a se lăsa pe mâna partenerilor de scenă, la fel cum e și abilitatea de a-și schimba instantaneu atitudinea, în funcție de haina pe care o îmbracă. Despre Hamlet prefer să vorbesc la urmă, dar una din scenele din spectacol mi-a rămas pe retină: cea în care Horatio vorbește cu Marcellus, iar Bernando și Francisco sunt într-o oarecare expectativă, trag cu urechea, sunt martori, dar și posibili parteneri. Cei patru actori aleși pentru cele patru roluri fac parte din două (dacă mă gândesc bine, s-ar putea chiar trei) generații diferite ale trupei teatrului, dar toți foarte talentați și charismatici. Balázs Bodolai (Horatio), Zsolt Gedő (Marcellus), András Buzási (Bernardo) și Ferenc Sinkó (Francisco) sunt precum cavalerii Apocalipsei, îmbrăcați în negru, prezenți peste tot și în momentele importante, gata să-l apere pe Hamlet, dar și pregătiți să dea un pas înapoi în momentele de conflict deschis. Sunt patru actori care se completează foarte bine, de staturi aproape identice, care se mișcă foarte, foarte bine (Sinkó e un foarte bun dansator, o știu din alte spectacole, Gedő și Buzási sunt pe cât de tineri, pe atât de profesioniști, iar despre Bodolai am de gând să scriu pe îndelete cândva, căci e unul din actorii cu o inteligență scenică rarisimă). Cuplul Rosencrantz (Éva Imre) – Guildenstern (Anikó Pethő) este pe cât de vivace, pe atât de plin de culoare; acum împușcă și fac ordine, precum un James Bond multiplicat și asumat în travesti, acum sapă groapa Ofeliei și meditează la rostul lumii, un cuplu colorat, la propriu și la figurat, care vine în contrabalans cu obsesia pentru putere a mai marilor zilei. Ofelia (Zsuzsa Tőtszegi), Polonius (József Bíró) și Laertes (Tamás Kiss) sunt o familie, disfuncțională, dacă e să folosim un termen la modă. Tompa le-a construit rolurile în funcție de cum se raportează la centrii de putere – pe de o parte Hamlet (el însuși un pol al puterii), de cealaltă parte Claudius și Gertrude. Ofelia (Zsuzsa Tőtszegi) este serafică, plutește pe scenă, pune în relație celelalte personaje, construiește atmosfera sumbră și devine întruchiparea perfectă a protestului când își cântă neputința; momentul respectiv este remarcabil, pentru că-i pune în evidență vocea bine lucrată. Aștept să o revăd pe viitor în roluri de compoziție, i se potrivesc. Polonius este cel care jonglează cel mai bine cu schimbările bruște de situație și e admirabil ce face Bíró din acest rol. În contrapartidă, Laertes este intempestiv, tânăr, clocotește sângele în el, este tatuat și gata de lupta cu pumnii. Kiss este Romeo în Romeo și Julieta, spectacol semnat de Attila Vidnyánszky Jr. și după ce l-am văzut ce face acolo, mă așteptam să facă din Laertes mai mult decât un rol episodic/secundar, ceea ce s-a și întâmplat.

credit foto – Biró István

Pe Hamlet, așa cum îl aduce la scenă Miklós Vecsei H. n-ai cum să nu-l iubești. Jonglează cu emoțiile și stările la fel cum se și mișcă, cu o viteză uluitoare. Din câțiva pași străbate scena, ajunge dintr-un colț în celălalt, acum țese intrigi, pentru ca în momentul următor să mediteze etc. Un actor foarte, foarte special, cu o capacitate unică de a se folosi în aceeași măsură de emoție și inteligență. În ciuda tinereții evidente, reușește să-și asume din mers o anumită doză de maturitate care-l ajută să se impună în fața reginei, dar și să o piardă pe Ofelia. Rămân remarcabile cel puțin două momente, unul dintre ele fiind regizarea spectacolului de la curte, momente când el devine dirijorul vieților celorlalți, stăpân pe viețile acestora.

credit foto – Biró István

Cine merită să (ne) conducă? E una din întrebările cu care am ieșit din sală, dar înainte de toate nu încetez să mă întreb ce face trupa aceasta de rămâne formidabilă de la un spectacol la altul. Un reper de performanță pentru lumea teatrului românesc, vrem sau nu vrem să recunoaștem, dar lucrurile chiar așa stau. Hamlet este darul lui Gábor Tompa pentru ei, un spectacol născut din aducerea la un loc a unor profesioniști, unul și unul. Un spectacol care cucerește prin unitate, coerență și o excelentă comunicare dintre actori.