Hamlet – între a fi și a nu fi e loc pentru spectacolul lumii

Știam două lucruri înainte de a vedea premiera: distribuția și că József Bíró este singurul actor care a jucat și în precedenta montare a piesei realizată de Gábor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, mă refer la spectacolul din 1987. Atunci József Bíró a fost Osric, în montarea anului 2021 el este Polonius. În 2018, în cadrul Festivalului Interferențe, am văzut Woyzeck, în regia lui Attila Vidnyánszky Jr. (cel care a regizat Romeo și Julieta, spectacol cu premiera tot în toamna lui 2021) și cu dramaturgia asumată de Miklós Vecsei H., cel care-l joacă pe Hamlet de acum (un actor de nici 30 de ani, foarte talentat, care a mai lucrat cu Tompa Richard al II-lea la Budapesta). De asemenea, regăsim în echipa de producție doi colaboratori mai vechi ai lui Tompa, mă refer la Andrei Both și Vasile Șirli și să nu-l uităm pe András Visky (dramaturgul spectacolului). Vorbim deci despre un spectacol gândit în timp, care s-a născut dintr-o serie de colaborări și întâlniri, toate importante și esențiale pentru destinele artistice ale actorilor și regizorului, deopotrivă. Așa se explică coerența dramaturgică și complexitatea unui spectacol care nu te lasă indiferent.

József Bíró – Osric în Hamlet (1987)

Aflat la a patra montare a piesei lui Shakespeare, Tompa nu avea de confirmat talentul sau succesul, ci de răspuns unei alte provocări: cum să facă ca spectatorul (român) să nu rămână în minte cu referința Adrian Pintea? Căci, să recunoaștem, pentru publicul românesc, spectacolul teatrului craiovean cu Pintea în rolul lui Hamlet este de neuitat! Din fericire, Gábor Tompa nu se numără printre regizorii care se autoplagiază, așa se face că cele patru montări sunt pe cât de diferite, pe atât de racordate la istoria momentului. Despre Hamlet-ul anului 2021 se poate vorbi mult (și bine), fără să se epuizeze subiectul, e și asta o provocare a regizorului pentru cronicari și alți analiști. N-o să cad în capcana cuprinderii totului în câteva cuvinte, ci-mi voi permite, de această dată, să redau câteva reflecții născute dintr-o nevoie de a face ordine în avalanșa de interogații apărute, rând pe rând, în timpul vizionării.

credit foto – Biró István

Scena e goală, imensă, cu doar un element de decor impozant – cabina de telefon (chilia lui Hamlet) și o bandă de alergat. În spatele scenei – luminată într-un fel sugestiv, care te trimite cu gândul la pereții vechilor sanctuare sau biserici catolice) – o bară metalică, care străbate scena de la un capăt la altul. Scena este un plan înclinat spre spectatori și te trimite cu gândul la cât de ușor ne scapă lucrurile de sub control, căci panta este pe cât de atractivă, pe atât de periculoasă (evenimentele ajung să se rostogolească unele după altele, să se înlănțuie într-o succesiune de cauze și efecte care scapă controlului conștient al participanților, al subiecților, de aici și viteza cu care se întâmplă lucrurile, spectacolul are ritm accelerat, viteză). De la un punct încolo, acțiunea își va avea epicentrul în punctul de maxim al pantei sau în partea cea mai de jos, ceea ce spune multe despre înclinarea balanței în favoarea… cui? Cine iese învingător dintr-o dramă istorică, în care aproape nimeni nu este total nevinovat? Așa se explică și de ce Tompa îl transformă pe Hamlet în criminal! De asemenea, nu întâmplător, în prim-plan are loc meciul de box, violența a cucerit (definitiv?) spațiul public, face show mediatic și naște viitorii mici monștri.

Te gândești că Shakespeare a făcut spectacol în spectacol – bufonii trebuiau să-și joace rolul și să-l ajute pe Hamlet în înscenarea gândită minuțios – dar cum să faci asta pe o scenă goală? Între timp, duhul regelui trece prin scenă, corpul lui culcat într-un sicriu alunecă lent, foarte lent, pe bara despre care vorbeam mai sus. O imagine cât o mie de cuvinte, căci referințele religioasă, respectiv artistică nu sunt deloc de neglijat. Tompa reproduce un tablou celebru (care a născut multe controverse), mă refer la Trupul mort al lui Hristos în mormânt (1521), tablou pictat de Hans Holbein. Două mari teme de reflecție se nasc din această scenă (care se va repeta în momentele bineștiute de iubitorii de Hamlet): spectacolul se montează în anul de grație 2021, an în care prea puțin mai vorbim despre credință/credințe și spiritualitate, an în care bisericile sunt golite de enoriași sub pretextul unei pandemii total scăpată de sub control; pe de altă parte, se vorbește tot mai mult despre postumanism, o eră în care se pare că spiritualitatea și religia/credința cu greu își vor mai găsi locul. Trupul mort al lui Hristos în mormânt este controversat tocmai din acest motiv, pentru că așa cum este reprezentat acolo Hristos, el este în dimensiunea lui strict umană, deloc în cea sacrală, divină; cu alte cuvinte, îi este „refuzată” Înălțarea, și deci A Doua Venire nu mai poate avea loc. Cu fiecare trecere a Duhului prin scenă mai băteam un cui în sicriul fricilor de natură existențială, căci fac parte dintre cei care încă mai cred că omul este făcut să se mântuiască, să se înalțe, să trăiască și pe verticală, nu doar pe orizontală! Sentința lui Hamlet și hotărârea lui de a se transforma în criminal vine în completarea a ceea ce-am spus aici, căci Hamlet înlocuiește puterea divină cu una pur omenească și, deci, subiectivă. Rămânem, în final, cu întrebarea dacă ne mai putem salva!

credit foto – Biró István

Conflictul de bază din Hamlet este recurent, cu alte cuvinte îl regăsim și astăzi, reluat sub diferite forme; ne refuzăm trecutul, ne zbatem să rupem orice legătură cu strămoșii și istoria personală, credem că vom deveni mai buni dacă nu ne raportăm la trecut ca fiind al nostru și asumat, ne transformăm de bună-voie în saltimbanci, încălcăm reguli și norme etc. În Hamlet, prințul se luptă cu impostura și desfrâul, iar soluția lui, de a tăia răul din rădăcină, cu riscul de a fi el însuși acuzat de crimă, este pe cât de radicală, pe atât de salvatoare. Salvarea nu-i va fi aici, pe pământ, ci dincolo, în Ceruri. Hamlet refuză, în acest fel să rămână un captiv al istoriei, să participe la reproducerea ei fidelă și la nesfârșit. O viziune pentru care Tompa se face în totalitate „vinovat”.

credit foto – Biró István

Când și când, regina aleargă pe bandă. Obsedant! În costum de sală sau cu blana pe ea. O trimitere directă la firul istoriei, nu, nu ne putem sustrage sorții, dar și o trimitere la desfrâul și amalgamul de nonvalori căruia trebuie să-i facem față astăzi. O ambivalență căreia nu mai reușim să-i găsim sensul, de înlăturat efectele nici atât. Banda e refugiu, dar și loc al pierzaniei, banda e locul care dă dependență (de putere?), dar și loc unde se nasc intrigi și se pun la cale mârșăvii. (Excesul este o marcă a prezentului – mergem la sală să ne cultivăm fizicul, să arătăm bine și să ne expandăm mușchii, nimic despre spirit și minte.) În diagonală cu ea, cabina roșie, da, referința la celebra cabină telefonică englezească nu e deloc întâmplătoare. Chilia lui Hamlet este locul unde astăzi – de fapt, în deja defunctul secol XX – se adunau toate neputințele și spaimele (te duceai să dai telefon în caz de urgență, căutai înfrigurat un număr de telefon în cartea agățată de etajeră, te certai furios cu interlocutorul, urlai până-ți scuipai plămânii și-ți goleai creierul de furie etc.). Furia lui Hamlet dezlănțuită, când aruncă toate cărțile pe jos și regizează ad-hoc spectacolul de la curtea regală ține loc de clasicele scene din filmele alb/negru, în care el sau ea ies din cabină, furioși și gata să se certe cu Dumnezeu. Scena finală, cu cabina „bandajată” și cu copila Ofelia cântând la vioară sus, pe acoperișul chiliei este esențială; ea vine după ce mult timp, cei doi copii, Hamlet și Ofelia, au stat „captivi” în cabină, jucându-se și aflați parcă într-o bulă de timp din care nimeni nu vrea să iasă. Craniul devine martor tăcut, semn al celor ce-au fost și victorie a timpului prezent. Copilăria rămâne ascunsă, uitată într-un trecut ce pare din ce în ce mai îndepărtat. Nimic despre candoarea sufletului și puritatea gândului de copil, totul despre convertire la un sistem de false valori, perisabile tocmai pentru că sunt ale prezentului.

credit foto – Biró István

Celebrul moment cu „a fi sau a nu fi” este trecut în plan secund, Gábor Tompa aproape că îl transformă în pasaj de trecere, în schimb mult mai importantă este scena în care Hamlet se joacă cu imaginația celor din jur – norul care ia forma cămilei etc. De ce? Pentru că astăzi ne refuzăm visarea și contemplația, candoarea și puritatea. Celebra întrebare nu-și mai găsește rostul, din moment ce ne refuzăm salvarea și nemurirea. Suntem muritori și trebuie să ne obișnuim cu ideea. Așa se explică și craniile supradimensionate, care alcătuiesc limitele gropii și al cimitirului. Ofelia răstignită, țintuită în plan oblic, care privește cu ochii goi la propria groapă te cutremură, aproape că nu-ți mai dai seama ce se întâmplă în fapt acolo, pe marginea gropii. Și craniile acelea imense, de un alb orbitor, mutate de colo-colo, precum pionii pe tabla de șah! O completare la nivel de imagine a unui text pentru care Shakespeare se face în întregime vinovat: suntem datori cu o moarte, dar parcă nu cu orice moarte. Pe de altă parte, nu întâmplător cimitirul este între aici, locul unde se întâmplă tot și acolo, spatele scenei, unde doar Duhul este stăpân. E un fel de purgatoriu cimitirul, dar și un hău, o prăpastie peste care nu poate trece nimeni. Nimeni nu poate trece de Ofelia și cu atât mai puțin de cranii, nimeni nu poate privi dincolo, de ridicat privirea spre ceruri nici vorbă.

credit foto – Biró István

Bufonii nu mai există, rolurile lor sunt preluate de rege și regină, care se văd astfel obligați să joace cât mai bine, dacă vor să-și salveze propriile vieți. Cât de subtil e aici Gábor Tompa! Căci jocul nu mai are savoare, în schimb câștigă valoare, de el depind viețile „personajelor”! Un efect de domino strecurat subtil printre replicile personajelor, fără de care spectacolul ar fi pierdut mult din profunzime!

credit foto – Biró István

Muzica își rolul ei, căci nu se putea spectacol la curtea regală fără muzică. Iar la curtea regală a lui Claudius și Gertrudese dansează, mult și haotic! O muzică modernă, un rap agresiv, la care slujitorii/martori sunt obligați să participe, altfel cine mai știe dacă vor mai fi în viață! Vasile Șirli completează cu muzica originală în celelalte scene, o muzică menită să accentueze dimensiunea eterică a spectacolului, chipului regelui defunct este proiectat supradimensionat pe tot peretele din spatele scenei, proiecții hipnotice, menite să țină captivi spectatorii într-un anumit plan al jocului, să-i facă să uite că, în fapt, istoria se petrece în altă parte. Așa ajungem să facem deosebirea între spațiul mundan și cel sacral, între lumea mare și lumile mici. Costumele contribuie și ele din plin la această degringoladă valorică, un amestec kitschos din toate punctele de vedere (materialele folosite, stiluri, culori etc.). Ofelia își cântă tristețea într-un moment unic, bine delimitat, o mărturie despre singurătate, solicitudine și pierderea speranței. O voce sublimă are Ofelia, dar despre actori îmi propun să scriu separat.

credit foto – Biró István

Copilăria ca memorie confiscată, timpul desacralizat și credința adusă la stadiu de exponat (exilată în muzee, sub formă de obiecte de artă), iată cel puțin trei mari teme de reflecție cu care am rămas după ieșirea din sală. Până la urmă, Hamlet nu ajunge deloc întâmplător criminal, iar toți ceilalți se fac vinovați de pasivism și neimplicare, dacă nu și de alte lucruri mai grave. Un spectacol construit în aceiași estetică ca Neguțătorul din Veneția (cel care a avut premiera în 2018), cu multe referințe sportive – în Hamlet avem ringul de box, banda de alergare, pistoalele (lui Bond) și spadele – și cu aceiași nevoie de a delimita permisul de nepermis, de a separa păcatele de faptele bune. O montare curajoasă și provocatoare, deopotrivă, un Hamlet adăugat cu succes (zic eu) lângă celelalte trei montări ale aceleiași piese și în portofoliul profesional al lui Gábor Tompa.

HAMLET – Teatrul Maghiar de Stat Cluj