Exalare sau de ce Descartes și-a făcut un android personal

Aproape tot ce am ascultat în ultima vreme despre inteligența artificială ajungea inevitabil la Descartes. Cogito ergo sum ca element de diferențiere între uman și non-uman. Ceea ce nu cunoșteam însă, era povestea intelectuală a păpușii lui Descartes, cea care, în contextul actual ar putea fi considerată un android.

Legenda spune că în 1646 Decartes și fetița sa făceau o călătorie spre Suedia, unde filosoful era așteptat de către Cristina, Regina a Suediei. Niciunul dintre membrii echipajului însă nu au văzut această fetiță. Intrați într-o furtună și pierzându-i din vedere pe ambii, echipajul în frunte cu căpitanul au purces la căutări. Căutările au continuat și în cabina personală a lui Descartes, unde într-o cutie a fost descoperită o păpușă. Similitudinea dintre ea și o fetiță obișnuită era atât de mare încât căpitanul, îngrijorat că ar putea fi magie neagră, a aruncat-o peste bord. Lui Descartes i s-a spus că fetița s-a pierdut în furtună, iar Descartes neputându-și reveni, a murit de inimă rea. (Un fel de Annette, dar pe invers, pentru că păpușa a fost creată după prototipul Francinei, fetiței lui Descartes, moartă la vârsta de 5 ani de febră înaltă, cauzată de scarlatină.)

*Notă: această istorie poate fi găsită sub diferite forme.

Întorcându-ne la cogito ergo sum, postulatul de bază după care erau judecate „mașinile”, vezi testul Turing unul de referință, care este destul de bine explicat în producția Ex Machina, anul 2015, în regia lui Alex Galard, unde personajul lui Caleb face un test Turing upgradat /”how she feels about you”/ exemplarului artificial feminin Ava, mult mai inteligent decât intervievatorul, capabil de creativitate, perfect conștient de sine și… care obține o victorie absolută, ceea ce face filmul excelent și bine documentat.

…

„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” Geneza

Dacă evoluția ar avea un vector pozitiv, atunci vorba unui învățat, structura imperfectă bazată pe carbon va fi înlocuită de una bazată pe siliciu. Inteligența artificială este viitorul implacabil al omenirii. Dacă specia umană are sau nu loc în acest viitor rămâne de văzut. În cazul în care dinamica va fi una pozitivă pentru noi, friendly-like în varianta SF mai comună, postumanismul va fi unul asemănător celui creat de către Ted Chiang, dacă nu, vom asista la un viitor apocaliptic gen Blade Runner și Terminator, unul soft gen Ex Machina sau …vom avea parte de o simbioză violentă, vezi Titane, 2021. Întrebări sunt multe, iar arta, literatura, filosofia au gândit deja aceste întrebări, oferind câteva posibilități de răspuns. Cine va avea de câștigat și oare vor avea nevoie androizii să viseze la oi electrice, rămâne de văzut.

Revenind la ceea ce mi-am propus din start, Exalare de Ted Chiang este încă o sursă de răspunsuri la întrebările morale și filosofice care ne frământă. Partea faină este că autorul face o prezentare a originii acestor istorii. La sfârșitul volumului fiecare povestire are descrierea sursei sale de inspirație și chiar dacă nu vă sunt apropiate domeniile cogniției și inteligenței artificiale, aceste lămuriri vor fi un ajutor indispensabil pentru a înțelege mai bine narațiunea. Așa cum am menționat anterior, Exalare este o colecție de povestiri care, aparent, nu au nici o legătură una cu cealaltă, reunite sub coperta aceluiași volum, scrise de autorul la faima căruia a contribuit din plin Denis Villeneuve, ecranizând Povestea vieții tale sub titlul de Arrival.

Mi s-a părut foarte straniu că Ted Chiang este pus alături de Borges la capitolul complexitate narativă, am găsit această comparație inclusiv pe coperta cărții și m-am bucurat într-un fel, atunci când autorul în cadrul unui interviu a respins această idee de asemănare, considerând-o exagerată. Chiar dacă nu este tocmai Borges, Ted Chiang vine cu idei originale și creează un univers plauzibil din punct de vedere al argumentului științific. Recomand pentru citire Conștiința dintr-o nouă perspectivă, o teorie științifică a experienței subiective scrisă de Michael S.A. Graziano, apărută la Editura Humanitas ca suport didactic, lectură minim necesară pentru a înțelege contribuția adevărată acestui volum de povestiri. În una dintre lecțiile sale amuzante despre inteligența artificială, omul de știință de talie internațională Cernigovskaia Tatiana, biolog, psiholog, lingvist etc., vorbește despre trei criterii indispensabile pentru a fi Om: inteligența/aici capacitatea de a gândi a lui Descartes, liber arbitru și conștiință. Iar toate aceste nivele sunt atinse în povestirile intelectual-filosofice ale lui Ted Chiang. În Ciclul de viață al obiectelor software, autorul pune problema drepturilor, conduitei morale și a relațiilor dintre om și inteligența artificială, în cazul acesta niște animale de companie generate de un software numiți digeni. Ceea ce oarecum mi-a amintit de Zoe (2018), în regia lui Drake Doremus. În Adevărul faptelor, adevărul sentimentelor, Ted Chiang sondează importanța uitării, felul în care ne reamintim selectiv lucrurile și felul eronat de a percepe cotidianul.

<<Se spune „iartă și uită“, iar pentru eurile noastre generos idealizate, asta-i suficient. Dar, pentru eurile noastre reale, relația dintre aceste două acțiuni nu-i chiar așa directă. În majoritatea cazurilor trebuie să uităm puțin înainte de a putea ierta; când nu mai percepem durerea ca fiind proaspătă, insulta este mai lesne de iertat, ca atare mai puțin memorabilă și așa mai departe. Această buclă psihologică de feedback face ca ofense inițial strigătoare la cer să pară pardonabile în oglinda privirii retrospective. Eu mă temeam că Remem (program software) va face imposibilă derularea acestei bucle de feedback. Fixând absolut toate detaliile unei insulte în imagini de neșters, el poate împiedica temperarea necesară pentru începerea iertării.>>

Ted Chiang tratează problema digitalizării la același nivel la care scrisul în vremurile trecute a fost tratat față de expunerea orală.

„Scrisul este o tehnologie, deși noi nu obișnuim s-o privim așa, ceea ce înseamnă că un individ alfabetizat este cel ale cărui gândire sunt intermediate tehnologic. Devenim cyborgi cognitivi de îndată ce devenim cititori fluenți, iar consecințele rezultate de aici sunt profunde. Înainte ca o cultură să adopte folosirea scrierii, când cunoașterea îi este transmisă de la o generație la alta exclusiv prin mijloace orale, ea își poate revizui istoria foarte ușor. Nu este ceva deliberat, dar e inevitabil; în toată lumea, barzii și grioții’ și-au adaptat materialele în funcție de publicul lor, și astfel au ajustat gradat trecutul pentru a se adecva nevoilor prezentului. Ideea că relatări ale trecutului n-ar trebui să se schimbe este un produs al respectului culturilor alfabetizate față de cuvântul scris. Antropologii vă vor spune că toate culturile orale înțeleg diferit trecutul; pentru ele, istoriile nu trebuie să fie exacte, cât mai degrabă să valideze înțelegerea de sine a comunității. De aceea, n-ar fi corect să spunem că istoriile lor sunt nesigure; istoriile lor fac ceea ce trebuie să facă.

În prezent fiecare dintre noi este o cultură orală privată. Ne rescriem trecutul pentru a se potrivi nevoilor noastre și susținem poveștile pe care le spunem despre noi. Prin amintirile noastre ne facem toți vinovați de o interpretare liberală a istoriilor noastre personale, văzându-ne eu-urile trecute ca trepte către glorioasele eu-uri prezente. Însă epoca aceea se apropie de sfârșit. Remem nu-i decât prima dintr-o generație de proteze pentru memorie și, pe măsură ce produsele acestea vor fi mai larg adoptate, ne vom înlocui memoriile organice maleabile cu arhive digitale perfecte. Vom avea înregistrări ale acțiunilor noastre reale, în locul unor povești care să evolueze prin istorisire repetată. În interiorul minților noastre fiecare dintre noi va fi transformat dintr-o cultură orală în una alfabetizată.”

În povestirea mea preferată, Omphalos, Ted Chiang gândește cum ar fi dacă ideea de Dumnezeu și Geneză ar putea fi demonstrată științific. Credința și sensul este o apariție intrinsecă sau extrinsecă? Cum ar fi o lume bolnavă de sindromul Omphalos?

Revenind necesitatea lui Descartes de a-și construi un android și la Ex Machina de Alex Galard… undeva între dorința de a recupera o pierdere și cea de a fi Dumnezeu se va naște postumanismul, nu cred că există ceva care să ne poată pregăti pentru ce urmează, totuși literatura SF poate fi un exercițiu de antrenament înainte ca omenirea să fie nevoită să îl pună în aplicare.

Exalare de Ted Chiang