Viața mea în libraria Morisaki

„Problema nu este de a ști dacă am sau nu am timp să citesc (timp pe care nimeni, de altfel, nu mi-l va dărui), ci dacă îmi ofer sau nu fericirea de a fi cititor.” (Daniel Pennac)

„Afară se întunecase și prăvăliile cu cărți începuseră să se închidă.” (Satoshi Yagisawa)

Viața mea în libraria Morisaki ne arată cum se apropie cineva de cărți, în ce împrejurări și cu ce rezultat. Lectura, ca să-l cităm pe Daniel Pennac, nu suportă imperativul. Nu se citește cu forța, sub presiune, se citește doar din nevoia autentică de a găsi răspunsuri.

Takako traversează un moment dificil din viață. E prea tânără pentru a renunța la orice vis, este prea matură pentru a accepta orice compromis.

Gândindu-se la o ieșire din impas, descoperă că nu i se potrivește nimic, că este o ființă fără calități. Privirea critică ațintită asupra propriei persoane este prea aspră. Nu excelase în școală, fusese o studentă mediocră, nici în profesie nu are aspirații înalte. Viața ei sentimentală este dezastruoasă. Acasă nu vrea să se întoarcă, nici în Tokio nu poate rămâne. Un unchi despre care nu mai știe de multă vreme nimic se oferă să o găzduiască în magazinul său de cărți. În schimb, Takako îl poate ajuta, din când în când, cu vânzarea.

„Am locuit în librăria Morisaki de la începutul verii până în primăvara anului următor.

Instalată într-o cameră liberă de la etaj, am trăit literalmente îngropată între munți de cărți. Întunecoasă, îngustă și sufocantă, odaia păstra un iz de cărți vechi și igrasie.

Cu toate astea, nu am uitat niciodată zilele petrecute acolo. Fiindcă știu că viața mea adevărată a început în librăria Morisaki. Nu am nicio îndoială că, dacă nu aș fi trăit acolo o vreme, viața mea ar fi fost mult mai searbădă, banală și deprimantă.

Un loc important, de neuitat — asta înseamnă pentru mine librăria Morisaki. Amintirile acelor zile mi-au rămas proaspete și vii în memorie. Totul a început brusc, ca un fulger pe un cer albastru și senin.” (p. 7)

Un timp, somnul este pentru Takako soluția ieșirii din criză. Doarme prea mult pentru a trece neobservată. E Frumoasa Adormită. Trezirea din somnul acesta al tristeții se produce în momentul în care fata descoperă cât de plăcut este să citești.

„Romanul m-a copleșit cu o emoție caldă, pe care nu o pot descrie în cuvinte. Era un sentiment puternic, care reflecta, cu siguranță, forța cu care autorul își iubea viața. Nici nu mi-am dat seama când s-a luminat de ziuă. Nu-mi păsa că nu dormisem toată noaptea. Continuam să întorc paginile, fascinată.” (p. 58)

De unde să începi totuși cititul, atunci când n-ai citit nimic?! De oriunde. Pe chipul ei, unchiul vede imediat schimbarea. Takako, cea care nu citea, nu mai e aceeași cu fata care începe să înțeleagă farmecul unei cărți.

Prima ei lectură este dificilă, un text vechi, scris într-un limbaj greoi, pe care reușește să-l biruie de dragul personajului cu care se identifică. Takako primește din partea unchiului Satoru, care nu făcuse nicio presiune asupra ei, toate laudele.

„— E superbă, i-am spus, ținând în mână cartea.

Obișnuit cu atitudinea mea rece, a făcut ochii mari de uimire, apoi chipul i s-a luminat brusc. Arăta ca un băiețel care primise de ziua lui un cadou minunat, pe care și-l dorise mult.

— Nu-i așa? Nu-i așa?! a repetat, entuziasmat.

— Da, e superbă și… Cum să spun… M-a prins, am continuat, oarecum iritată că nu găseam cuvintele potrivite să descriu emoțiile complicate din sufletul meu.

— Dacă ai ști cât mă bucur că ți-a plăcut! Și mai tare mă bucur că mi-ai spus-o! E surprinzător că ai început dintr-o dată să-l citești pe Saisei Murō, un scriitor atât de greu de înțeles.

Era atât de fericit, încât entuziasmul său m-a molipsit și pe mine.

Am vorbit mult timp despre cartea lui Murō. Eram bucuroasă că aveam, în sfârșit, ceva în comun cu un om despre care până atunci simțeam că nu mă lega nimic. Faptul că aveam ce să împărtășesc cu cineva era o minune pentru mine și mă simțeam cu atât mai emoționată, cu cât acel cineva era unchiul meu.” (pp. 58-59)

O întrebare la care m-am gândit ar fi dacă e importantă vârsta la care devii cititor pasionat, nu cititor constrâns, ca să folosim conceptul Irenei Vallejo din Infinitul într-o trestie. Satoshi Yagisawa spune, prin intermediul personajului său, că nu ar fi neapărat importantă vârsta, mai curând momentul apariției acestui obicei dezirabil contează — în cazul lui Takako, într-un moment când se simte abandonată, neputincioasă, fără perspectivă.

O altă întrebare pe care o ridică intriga simplă a cărții este dacă valoarea estetică a lecturii are sau nu, cu adevărat, un impact asupra cititorului. Probabil, în cazul unui cititor exersat, cu suficientă experiență culturală, ar fi avut importanță dacă Takako alegea un scriitor clasic, extrem de valoros, semnificativ pentru parcursul ei livresc. Însă Takako nu citise mai nimic în afara lecturilor școlare, niciun alt titlu nu-i trezise curiozitatea până atunci. Suntem în fața unui cititor fără experiență (fata are doar experiența vieții), care întinde mâna după prima carte pe care o găsește aproape, într-o noapte când nu se mai poate refugia în somn — nu se poate să locuiești între cărți și să nu fii tentat, la un moment dat, să deschizi una. Pentru Takako, orice carte e bună, e o retragere din fața realității pe care ezită să o accepte.

Așadar, când ajunge să trăiască între cărți, tânăra nu era o cititoare. Nu citise mai nimic. Ochii ei neobișnuiți cu paginile unei cărți văd din afară, cu interes, mai întâi un întreg univers construit în jurul negoțului cu cărți. Obișnuirea cu acest nou mediu se face treptat, începând cu lucrurile practice. Ea observă, de exemplu, că vânzările sunt foarte slabe, dar e uimită de atenția acordată de unchiul ei mușteriilor fideli. Oamenii pasionați de cărți participă la un festival anual, care adună neașteptat de mulți participanți.

Poveștile de viață se împletesc cu cele ale cărților. Ficțiunea lasă un loc și vieții, nu o monopolizează. Rămasă deschisă în cafeneaua din cartier, o carte o conduce pe Takako la o nouă iubire.

„Plimbările m-au făcut să văd Jimbōchō cu alți ochi decât în prima zi. Cartierul se transformase într-un teritoriu ideal pentru incursiunile exploratorii, și tocmai asta îmi făcea inima să tresară, plină de nerăbdare. În acel colț al capitalei, pe bulevardul principal sau pe aleile dosnice, plutea aerul inconfundabil al vremurilor de odinioară, cu prăvălioare și comercianți veseli și primitori, unde vedeai la tot pasul anticariate, ceainării, cafenele sau baruri cu arhitectură străină, îmbiindu-te să le treci pragul. Era un univers mic, dar unic, unde timpul se scurgea în tihnă și liniște, unde nu regăseai nimic din frenezia marilor orașe, care nu-mi lipsea câtuși de puțin.

Plimbările prin cartier m-au făcut să-mi dau seama că fiecare librărie are specificul ei. În multe librării, se vindeau doar romane, unele erau specializate pe literatură universală, altele, pe romane istorice. În unele găseai exclusiv reviste de cinema, în altele, cărți pentru copii, iar în anumite prăvălii se vindeau numai cărți japoneze din epoca Edo (1603-1868).

Nu doar librăriile erau diferite, ci și librarii: unii erau trecuți de a doua tinerețe și încăpățânați ca unchiul Satoru, alții erau tineri, simpatici și relaxați. Când am trecut într-o doară prin fața biroului de informații al cartierului, am aflat de la avizier că Jimbōchō găzduia peste șapte sute de librării, anticariate și prăvălioare cu cărți. I-am dat dreptate unchiului meu: era cartierul cu cele mai multe librării pe metru pătrat din lume.” (pp. 62-63)

Ca stil, cartea nu e o capodoperă, pare o carte simplă, pe care o poți citi într-o călătorie nu prea lungă, ca să treacă timpul altfel, gândindu-te la cele mai interesante librării pe care le cunoști. Scrisă mai curând într-un limbaj accesibil, fără mare expresivitate, cartea are totuși frumusețea ei, născută din surprinderea unor principii elementare de viață. Familia e importantă, așa cum important este să-i prețuiești pe cei care îți seamănă, au aceleași preocupări și aceleași valori. Rostite, adevărurile dureroase folosesc la ceva, nu creează inutil alte răni, dimpotrivă, au putere de vindecare. Fericirea nu e complicată. Numai oamenii, cu superficialitatea lor, o așază, ca pe o carte, pe un raft prea înalt, la care se ajunge greu. Sau niciodată.

Despre autor, știm din prezentarea editurii câteva lucruri:

SATOSHI YAGISAWA (Chiba, Japonia, 1977) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări.

Viața mea în libraria Morisaki de Satoshi Yagisawa