Destin. „N-am să te iert!” devine „N-am să mă iert!”

„Îți doresc să răzbați pe calea pe care ai pornit și să ajungi acolo unde îți dorești, i-a urat el zâmbind.” Zeruya Shalev

„Au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu văd.” Psalmul 115

Romanul Zeruyei Shalev începe cu o secvență neobișnuită: o bătaie insistentă în ușă.

În Ierusalimul insurgent, venită cu greu din Tel Aviv, o femeie tânără o roagă pe soacra ei să-i deschidă ușa. Vrea să-și vadă soțul, pe Manu, care plecase de acasă fără nicio explicație. O părăsise, deși o iubea. Sau o părăsise tocmai pentru că o iubea, așa cum avea să susțină până în ultima clipă a vieții, egoist și refractar la soluții de supraviețuire în cuplu. Soacra o alungă pe Rahel din vorbe, nu-i îngăduie să intre, mulțumită de întorsătura destinului. Divorțul este o formalitate. Viața lor împreună, a lui Manu și a lui Rahel, se încheie în mod neașteptat. Rahel și Manu își continuă viața fără să mai țină legătura. Nu se vor mai vedea niciodată. Locuiesc în orașe diferite, se căsătoresc și au copii. Se dezic unul de celălalt. Se acoperă reciproc cu uitare.

„Spre ușurarea ei, sirena s-a îndepărtat, așa că a ieșit din nou în stradă, observând frumusețea peisajului și a cartierului aceluia uimitor prin lipsa lui de eleganță, care părea să fi fost construit de un arhitect orb. Clădiri stângace de piatră acoperă dealurile aride, cu acoperișurile de țiglă, inutile și lipsite de gust. Oricum aici nu va cădea niciodată zăpada, prin urmare, la ce servește coama?” (p. 16)

Scena în care o femeie tânără bate la ușa unei femei în vârstă se repetă, la distanță de 70 de ani. De data asta, Rahel este cea care ezită să-i deschidă ușa mai tinerei Atara, deși acceptase să o primească în vizită. Atara este fiica lui Manu. O găsise pe Rahel, apelând la serviciile unui detectiv particular. Atara aflase întâmplător că tatăl ei iubise o femeie care nu era mama ei, o necunoscută, pe Rahel, prima lui soție. De la Rahel își luase rămas-bun Manu, într-un moment de confuzie specific bolii sale degenerative, cu foarte puțin timp înainte de a muri.

Destinul a două femei este reașezat, imagine cu imagine, în filmul mai mare al analizei de conștiință. Romanul surprinde mecanismul psihologic prin care un om se întoarce împotriva lui însuși, se autosabotează, sub presiunea unor emoții provocate de crize care apar din senin, neluate în calcul și, prin acest fapt, devastatoare. Replica „N-am să te iert niciodată!” devine în câteva secunde „N-am să mă iert niciodată!”

Neputința de a comunica firesc este evidentă în cazul fiecăruia dintre personajele care ajung, pe rând, în prim-planul narațiunii. Dialogurile, chiar neconflictuale, așază distanțe de nedepășit între interlocutori, îi înstrăinează, fiindcă bărbații și femeile acestea nu știu cum să găsească tonul și cuvântul potrivit. Uneori, gestul de lua mâna cuiva și de a prelungi atingerea apropie mai mult decât cuvintele care, așa cum sunt spuse, în împrejurări nefericite, tot de complezență par.

Interesant, Zeruya Shalev surprinde concomitent cele două planuri ale interacțiunii sociale: aparența, comportarea de conjunctură, încercarea de a face față în lume și zona de profunzime, în care se produc adevărate prăbușiri lăuntrice, lumea interioară, izolată de exterior, închisă uneori ermetic, ca o fereastră acoperită de un zid.

Mici nemulțumiri se adună și se transformă în reproșuri, unele nerostite cu voce tare, din dorința de a evita o nouă dispută care nu duce nicăieri. Niciunul dintre soți nu face compromisuri, de fapt, grav este că pretinde, tăcând, că le-ar face, încărcând contabilitatea păcatelor în dreptul celuilalt.

„Iar a umplut mașina prea mult, iar vasele au rămas murdare. De o mie de ori i-a atras atenția, fără niciun rezultat. Atât de specific pentru el, ignoră complet capacitatea mașinii de spălat și se așteaptă ca ea să se adapteze nevoilor lui.” (p. 173)

Două femei, Rahel și Atara, au un trecut comun, pe care nu e ușor să-l scoată la iveală. Rahel nu vrea să își amintească lucruri de care timp de 70 de ani se străduise să uite. Atara ar putea să-i fie fiică și, într-un fel, chiar îi este. Doar Rahel știe istoria numelui pe care îl primise fata de la tatăl ei, primul soț al lui Rahel.

„De ce i-a pus numele Atara? Oare ea știe al cui nume îl poartă? Pentru că numele acesta nu era un simbol al victoriei dragostei lor, ci al distrugerii acesteia.” (p. 78)

În romanele ei, Zeruya Shalev folosește, glosând inteligent, aceleași teme, tipologii puse în evidență de un climat social și politic tensionat. Totuși, fiecare roman are o tensiune specifică și rămâne distinct în memoria cititorului.

Există în roman pagini greu de citit, din pricina detaliilor care creează senzația de intensificare a suferinței psihice.

Relațiile dintre soți sunt dificile. Atara își dă seama că, dedicându-se copiilor, și-a îndepărtat soțul, al doilea soț — divorțase de Doron, îl alesese pe Alex, stârnind în propria familie o reacție de respingere. Relațiile dintre părinți și copii sunt și ele o rană deschisă.

„Dar a observat foarte repede că prăpastia dintre bărbatul de care se îndrăgostise și cu care începuse o idilă romantică și pasională și bărbatul care trăia efectiv alături de ea se adâncea tot mai mult, cu sălbăticie, și știa că exact același lucru simțea și el în ceea ce o privea. Atara era tot mai tensionată și iritată, atentă la fiecare gest pe care-l făcea el vizavi de fiica ei. Îl presa, nu-l slăbea nicio clipă, exagera, nu-și va abandona niciodată fiica, așa cum a făcut mama ei.

— Ce vrei de la mine? Eu nu sunt tatăl tău! De ce anume te temi? repeta Alex, protestând. E permis să te și înfurii din când în când, nu e sfârșitul lumii! Dar ea n-a renunțat, o păzea pe fiica ei cu șapte perechi de ochi, asigurându-se că nimeni nu-i face niciun rău.” (p. 236)

Idealism și sacrificiu, dragoste de tinerețe, căsătorie, divorț, femei supraviețuitoare, un trecut care te ajunge din urmă, evidențe care nu mai pot fi negate, relații disfuncționale, copii care cresc și devin de nerecunoscut, niște adulți care tind să repete, straniu, istoria propriei familiei – pe scurt, esența unei proze în care este imposibil ca un cititor să nu se recunoască măcar într-o secvență, proză-oglindă, trezire de conștiință.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

ZERUYA SHALEV s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. Debutează în 1988 cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști. În 1993, publică primul roman, Dansând, încremenind. Urmează romanele Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), care îi aduce recunoașterea internațională, Soț și soție (2000) și Thera (2005). În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, recuperându-se cu greu. În 2011 îi apare romanul Fărâme de viață, iar în 2015, Durere. În 2021 publică romanul Destin (Humanitas Fiction, 2023). Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2001) și Uită-te la copil! (2014). De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care: Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine Internationaler Buchpreis (Germania, 2001), Prix Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Prix Wizo (Franța, 2007), Welt-Literaturpreis (Germania, 2012), Prix Femina Étranger (Franța, 2014), Premio Letterario ADEI-WIZO (Italia, 2017), Prix Jan Michalski (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 27 de limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud!” (p. 126)

„Unul dintre profesorii de la universitate o sfătuise cu căldură să-și caute altă profesie.

— Nu ți se potrivește, îi tot repeta el, mergi la Litere sau la Istorie, dacă ești în căutare de povești. Și aproape că-i urmase sfatul, doar că a hotărât ca, înainte de asta, să urmeze o școală de vară la Florența, și în timp ce stătea împreună cu prietena ei zi de zi, de dimineață până seara, într-una dintre vechile piețe ale orașului, a înțeles cât de mare este forța stratificării, ce bogăție a discursului poate fi creată de diversele straturi puse laolaltă, după cum a înțeles și că și-a găsit locul pe axa timpului și a spațiului, în lungul parcurs al procesului de restaurare, în care se cere să lași loc și pentru cei care au trăit înaintea ta, transformându-te într-un fel de agent al memoriei. A fost fericită să se integreze în noul domeniu și să ia parte la trezirea conștiinței, dar, odată cu trecerea anilor, și-a dat seama că până și cele mai profunde idei se izbesc de bariera birocrației și a administrației, de constrângeri financiare și de contradicții, de solicitări imposibil de onorat și de indivizi agresivi, asemenea acestui tânăr antreprenor, alături de care își jurase că nu va mai lucra niciodată, dar pe care nu-și permite totuși să-l refuze.” (pp. 102-103)

„Când l-a întâlnit prima dată, s-a gândit că nu mai văzuse niciodată un bărbat atât de spectaculos, dar uneori se dovedește că lucrul acela care te impresionează cel mai tare în prima clipă este acela care are cea mai puțină importanță în cele din urmă, exact ca frumusețea peisajului de la fereastra casei lor. Tocmai datorită peisajului insistase să cumpere casa asta izolată, deloc comodă, și iată cum trecerea anilor i-a demonstrat că frumusețea peisajului nici nu aduce fericire, nici nu e neapărat plăcută ochiului. În ultima vreme trec zile întregi fără să-i arunce măcar o privire, iar dacă și-ar aminti să se apropie de fereastră și să privească prin ea, asta n-ar face decât să-i evoce unirea fuzională și amețitoare cu apa și cu valea măturată de vânturi schimbătoare.” (p. 59)

„Uneori am impresia că ești un tip inteligent care face pe prostul, iar alteori am impresia că lucrurile stau taman pe dos, ceea ce e deplorabil.” (p. 75)

„Finalurile poveștilor se află în mâinile noastre. Se așteaptă de la noi să găsim singuri soluțiile potrivite. Rabinul ne arată că drumul e mai important decât scopul călătoriei și ne dă puterea de a-i face față.” (p. 38)

„Nu s-au întâlnit, nu se vor întâlni în noaptea asta. Ce voia ea să-i povestească el n-a vrut să audă, iar ce voia el ca ea să-i povestească n-a vrut ea să împărtășească.” (p. 76)

„—  Mă bucur că mi-ai povestit, mamă, zice el, rostind cuvintele rar și legănându-se înainte și înapoi, de parcă s-ar ruga. Rabinul nostru credea că povestea în sine e un lucru extraordinar de mare, prin însuși actul verbalizării și al rostirii ei către lume, cu atât mai mult cu cât a fost dosită și încuiată vreme de ani de zile.” (p. 254)

„— Poate că ești anormală, îi șoptea cu gura aproape de ureche, iar ea îi simțea căldura și mirosul mentolat al pastei de dinți. Chiar arăți diferit, adăuga uneori, cu o tristețe prefăcută. Poate că, dacă ai fi semănat mai mult cu mine și cu mama, el te-ar fi iubit și pe tine mai mult.

Sora și mama ei erau blonde, aveau forme pline și părul drept, pe când ea era negricioasă și ascuțită, cu o coamă de păr negru și sălbatic. Poate că tocmai asta e problema, se gândea uneori, faptul că o poate trage de păr atunci când îl enervează.

— Cine a fost prima soție a tatei? a întrebat-o ea fără nici o introducere, iar mama ei s-a speriat.

— Cine ți-a povestit despre asta? E interzis să știi astfel de lucruri! Să nu mai spui în viața ta nici un cuvânt despre asta!

— Ce știi despre ea? Cum arăta? a insistat Atara, ignorând emoția mamei, care avea obiceiul de a-i ignora ei emoțiile.

Avea pe atunci cel mult treisprezece ani, dar conversația îi rămăsese bine întipărită în memorie. Avusese loc în dormitorul părinților ei, camera aceea mare și întunecoasă ca o peșteră, iar mama îi spusese:

— Îți voi povesti când vei crește, îți promit, doar să nu-i pomenești tatei nimic despre asta.

— Îți promit că nu-i spun nimic, dacă îmi povestești chiar acum tot ce știi, i-a răspuns ea sec, altfel îi voi zice tatei că am auzit de ea de la tine, iar de data asta își va revărsa furia asupra ta.

Mama a privit-o cuprinsă de panică, părând a descoperi în clipa aceea că fiica ei era un monstru, dar, spre surprinderea ei, s-a apropiat de bibliotecă și a luat de pe raft un volum îngălbenit, Luptătorii pentru libertatea Israeluluisau ceva de genul ăsta. Pe fiecare pagină era câte o fotografie alb-negru, iar mama ei a răsfoit în grabă filele, până când a găsit-o pe aceea pe care o căuta, arătându-i, fără să rostească nici un cuvânt, fotografia unei tinere frumoase, cu fața prelungă și trăsături elegante, cu părul cârlionțat și negru, cu ochii migdalați și oblici și o expresie serioasă pe chip, iar Atara a privit-o fermecată, scuturând din cap în semn de neînțelegere. Îi era cumva cunoscută femeia aceasta, îi semăna, chiar dacă, din nefericire, Atara nu era la fel de frumoasă ca ea. Dacă ar fi fost atât de frumoasă, n-ar mai fi stat pe tușă la petrecerile de la școală, dar poate că acesta era un gen de frumusețe specific unor vremuri trecute și dificile, în care femeile erau serioase și triste, nu ca acum, când tot ce se așteaptă de la tine e să fii fericită și lipsită de griji.

— De ce au divorțat? a întrebat ea, iar mama i-a răspuns:

— N-am idee. Tata nu vrea să vorbească despre asta. Nici unchiul Rubi nu știe prea multe. Din câte se pare, ea l-a părăsit. Dar ce importanță mai are acum? a zis ea, ridicând din umeri, aruncându-i o privire îngrijorată. Să nu-i pomenești nimic tatei despre asta, ne-am înțeles?” (p. 25)

„Dar și schimbarea prin care a trecut el este una de neimaginat, însă de cele mai multe ori reușește să-l vadă înăuntrul lui pe copilul care a fost, dar și pe bărbatul care ar fi putut să devină, dacă nu s-ar fi camuflat în hainele astea cu aspect de uniformă, îmbrăcat într-un negru apăsător, cu fața acoperită de barbă și perciuni. Aspectul lui îi va fi mereu străin, dar el e aproape, iar ochii îi strălucesc pe sub sprâncenele stufoase în clipa în care întoarce capul spre ea, în timp ce conduce cu viteză:

– Ce traseu preferi, mamă, pe cel nou sau pe cel vechi?

— Pe cel vechi, răspunde ea tulburată, în timp ce-și caută ochelarii de soare în geantă.” (p. 246-247)

Destin de Zeruya Shalev