Despre „Exist, exist, exist” de Maggie O’Farrell

Maggie O’Farrell este o prozatoare irlandeză, ale cărei cărți sunt traduse deja în peste 30 de limbi, în limba română apărând titlurile Hamnet și Exist, exist, exist. Câștigătoare a mai multor premii de anvergură, scriitoarea irlandeză se identifică printr-un stil curat și direct, prin structuri profunde, care ajung la cititor sub forma unei mângâieri.

Exist, exist, exist este un volum de memorii, dedicat copiilor săi, care se regăsesc și ca personaje ale cărții. Structurată în 17 părți, purtând numele unor organe vitale, părți ale corpului vulnerabile, iar ultimul capitol, în mod elocvent, numele Fiica, cartea surprinde prin concretețea relatărilor, care nu suportă înfrumusețări metaforice, ci este viață pură, cu toată cruzimea și frumusețea de care e capabilă. Din acest motiv, este o carte viscerală, care mai mult se simte, se metabolizează și față de care cititorul simte empatie, tocmai pentru că e despre fiecare în parte, experiențe de viață trăite, măcar o dată, de mai mulți dintre cititorii săi.

Prima relatare datează din 1990, expunând vulnerabilitatea gâtului fetei de 18 ani. Canalul prin care intră oxigenul, dar și prin care se poate evapora viața. Autoarea este o tânără nonconformistă, simțind nevoia de independență, lasă în urmă familie, studii, prieteni și se angajează la un hotel, unde, de fapt, întâlnește viața reală, cea care face să doară și să explodeze de frumos, cea a pericolului și a marilor căderi.

Abia am împlinit optsprezece ani și am reușit să evadez. De toate: școală, părinți, examene, așteptarea rezultatelor. Mi-am găsit un job departe de toți cei pe care îi cunosc, într-un loc prezentat drept un refugiu holistic alterantiv, la poalele unui munte.

Toată dimineața cern, organizez și ușurez viața altora. Curăț urmele oamenilor, șterg orice dovadă că au mâncat, au dormit, au făcut dragoste, s-au certat, s-au spălat, s-au îmbrăcat, au citit ziare, au lăsat în urmă păr, și piele, și țepi, și sânge, și unghii de la picioare.

În această evadare, tânăra îl întâlnește pe cel care îi putea aduce sfârșitul, pe călăul care ar fi putut să o scoată din viață, dar nu e dat să fie ea aceea, ci o altă fată, nu cu mult mai mare decât ea. În acest punct, are loc primul șoc al fragilității ființei umane. Între zbateri și fugi necontenite, tânăra Maggie înțelege că totul e hazard, că a trecut pe lângă moarte, într-o zi însorită pe care a început-o în zori.

Moartea a trecut la mustață pe lângă mine, pe poteca aceea, atât de aproape încât i-am simțit atingerea, dar a prins-o pe cealaltă fată și pe ea a lovit-o în plin.

Trauma o urmărește toată existența, cu atât mai mult atunci când devine mamă și are misiunea de a-și proteja copiii de oamenii care fac rău, care rănesc și pot aduce moarte.

Următoarele experiențe limită nu se succed cronologic, ci, mai degrabă, în funcție de urmele lăsate de acestea. La vârsta de opt ani, micuța Maggie a fost diagnosticată cu encefalită, produsă de un virus, care a imobilizat-o câteva luni de zile, timp în care nimeni nu îi mai dădea șanse de supraviețuire, dimpotrivă, era privită ca o muribundă, pe un pat de spital. Față în față cu o transformare totală a propriului corp și pierderea controlului, fetița de atunci înțelege că pășește într-o lume complet nouă, unde trebuie să învețe noile semne, inflexiuni, unde trebuie să facă tot pentru a supraviețui.

Până în momentul în care m-am trezit cu durerea de cap, am fost un om, iar după aceea, am fost cu totul altul. Gata cu săritul pe trotuar, gata cu fugitul de acasă, gata cu fugitul, punct. Nu am mai putut să mă întorc la eul meu de dinainte și nu îmi dau seama cine aș fi putut deveni dacă nu m-aș fi îmbolnăvit de encefalită în copilărie.

Sunt drumuri pe care pornim și le abandonăm, neștiind niciodată unde duceau acestea, cine puteam deveni, cum ne puteam transforma. Ne alinăm că nu a fost să fie, altul e destinul nostru, dar rămânem pentru totdeauna cu neliniștea lui ce ar fi fost dacă. De asemenea, puzzleul vieții autoarei, întâmplările autoarei dovedesc vulnerabilitatea omului, aflat tot timpul la limita dintre viață și moarte, dintre a fi și a înceta să mai fii.

Ținându-mi copilul în brațe, mi-am conștientizat vulnerabilitatea în fața morții: pentru prima dată, am fost speriată de ea. Știam mult prea bine cât de fină e membrana care ne separă de locul acela și cât de ușor poate fi pătruns.

Dacă ieșirea din viață este o portiță relativ rapid de deschis, nașterea unei vieți este un ceremonial anevoios, plin de mister și de dragoste, o experiență complet transformatoare și dătătoare de fericire. Cu un talent extraordinar, autoarea conturează direct cele mai dureroase clipe, cele în care pierde sarcini, în care nu se mai poate armoniza și sincroniza cu propriul corp, în care pierde controlul asupra vieții de dinăuntrul său. Pentru orice femeie, atingerea limitei pierderii unui copil nenăscut este extrem de dureroasă, neputând fi alinată cu niciun procedeu medical. Lipsa vieții din cordonul ombilical, liniștea asurzitoare a pulsului, produc răni și traume profunde, care te împiedică să mai păstrezi ritmul.

Există o școală de gândire care se așteaptă ca femeile să treacă peste o sarcină pierdută ca și cum nu s-a întâmplat nimic, să metabolizeze totul repede și să-și vadă mai departe de viață. De ce să ne comportăm ca și cum nu ar fi nimic ieșit din comun? Nu este ceva obișnuit să concepi o viață și apoi să o pierzi; e departe de a fi obișnuit. Trecerile acestea ar trebui să fie marcate, ar trebui să fie respectate, ar trebui să li se dea ce li se cuvine. Este vorba despre o viață, oricât de mică, oricât de incipientă.

Însă, miracolul se întâmplă chiar și după atâta durere și va avea și alți copii, care să mângâie răni mereu vii, nevindecate nicidecum de trecerea timpului, care nu se oprește pentru drama nimănui. Ultima parte a cărții, dedicată fiicei sale, dar și nobilei misiuni a mamelor, de a fi alături de copiii lor, în cele mai grele momente prin care vor trece, se constituie într-o pledoarie pentru putere și prezență, dragoste infinită. Provenită dintr-o sarcină gemelară, ca unică supraviețuitoare, fiica autoarei se naște cu o sensibilitate accentuată la mulți factori care o înconjoară, existența sa fiind o continuă luptă pentru supraviețuire. Maggie narează concretul de a fi mama unui copil ocolit și exclus de ceilalți, pentru supraviețuirea căruia trebuie să lupți cu tot ce ești și tot ce ai, un copil aflat mereu la granița vieții. Din punctul meu de vedere, estea cea mai importantă parte din carte, o alinare pentru mamele aflate în astfel de situații, un text atât de bine scris și de real, încât simți nevoia să revii mereu și mereu, să vezi că nu ești singură, că, într-un fel sau altul, va fi bine, în cele din urmă.

Nu vei dori nimic mai mult pentru copilul tău, pentru toți copiii tăi, decât să trăiască fără griji, fără disconfort, fără povara judecății celorlalți. Te vei duce la culcare seara și vei respira în întuneric și te vei gândi: încă o zi. Am ținut-o în viață încă o zi.

Cartea lui Maggie O’Ferrell se încheie cu o lecție esențială, îndemnând spre a ne bucura de clipa aceasta, când poți trage aer în plămâni și poți simți pulsul unei inimi, care nu va fi scutită de încercări, când simți liniștea celor dragi și ceea ce aveți împreună acum. Cine poate garanta că mâine va mai fi? Exist, exist, exist, acum, în prezent.

Exist, exist, exist de Maggie O’Farrell