Despre „Satantango” de Laszlo Krasznahorkai

Satantango, romanul de debut a lui Laszlo Krasznahorkai, descrie o comunitate ruptă de civilizație, o mână de oameni rămasă după un exod general să își ducă existența de pe-o zi pe alta în lipsa unor repere de timp și spațiu. Eroii acestei comunități sunt de o pasivitate la graniță cu apatia. Oameni ordinari care își îneacă timpul în alcool. Nu există viață, nu există speranță, doar pură degradare morală, într-un anturaj aflat deja în putrefacție. În case crește mucegaiul, de pe acoperișuri cad țiglele, de pe pereți tencuiala. Și plouă într-una, ceea ce face drumurile impracticabile, rupând comunitatea de orice pământ civilizat. O disperare tăcută acoperă pământul mocirlos. Viața este la nivel de reflex, unica valoare sunt banii și unica speranță este că va veni cineva să-i salveze. Visele lor, dacă și există, sunt mărunte (o să merg în sud, a spus Futaki, privind ploaia. Acolo iarna e mai scurtă. O să închiriez o fermă aproape de vreun oraș înfloritor şi cât e ziua de lungă o să stau cu picioarele într-un lighean cu apă caldă…) și doar uneori apar palide sclipiri de inteligență. Vestea revenirii lui Irimiás, liderul informal fugit și declarat mort, trezește comunitatea din hibernare. Irimiás îi poate salva, el știe ce să facă o să se îndrepte lucrurile, o să vedeți,(…). Irimiás, (…) e un mare vrăjitor. Și din balegă e în stare să construiască un castel…Dacă vrea. Mica turmă umană este reanimată de gândul că uite se întrezărește posibilitatea unui viitor și vor scăpa în sfârșit de presiunea mortală a deznădejdii, se adună în cârciuma și îl așteaptă așa cum creștinii așteaptă învierea.

Deși sunt prezentate drept scursuri umane, există și urme de conștiință strecurate subtil prin monolog. Futaki, beat mort, ușurându-se lângă un copac reușește să conștientizeze propria nimicnicie și biata de Estike, deși considerată handicapată, realizează că nu există scăpare din acest iad mocirlos și găsește suficientă voință pentru drumul către îngeri. Apariția lui Irimiás în acest spațiu apocaliptic este logică. Prezentat drept Mesia, însoțit de fidelul Petrina, un duet demn de Cervantes, Irimiás nu este decât un pungaș care disprețuiește profund consătenii săi.

Sunt curios ce-o să zică mitocanii ăştia când o să ne vadă…, se întreabă Irimiás. Ce mai surpriză pentru ei. „Petrina grăbeşte pasul. De fapt, ce te face să crezi că mai sunt acolo? Întreabă agitat. Parerea mea e că au şters-o de-acolo de mult. Or fi avut atita minte.” „Minte? rânjeşte Irimiás. Aştia? Slugi au fost, slugi rămân până la sfârşitul vieţii lor. Stau în bucătărie, se cacă pe la colţuri şi, din când în când, se uita pe geam să vadă ce fac ailalți. Îi cunosc eu, îi ştiu pe dinafară.” Nu pricep cum de eşti atât de sigur, cumetre, spune Petrina. Eu am impresia că acolo nu mai e nimeni. Case părăsite, tigle furate de pe acoperiş, în cel mai bun caz câţiva şobolani jigăriţi la moară… Nu-u…, zi răspunde Irimiás sigur pe sine. Ăștia zac tot acolo, fix pe acelaşi taburet jegos, înfulecă seară de seară papricaș de cartofi și nu pricep ce să se fi întâmplat. Bănuitori, se spionează reciproc, mai trag câte-o râgâială în mijlocul tăcerii şi… așteaptă. Așteaptă, răbdători și tenace, și au impresia că pur și simplu au fost trași în piept. Așteaptă pitulați, ca mâțele la tăiatul porcului, doar-doar le-o pica și lor vreun zgârci…. Ăștia sunt ca vechile slugi de la castele, care după ce stăpânul lor și-a tras subit un glonț în cap, stau buimăciți în jurul hoitului, frângându-și mâinile…

Irimiás este un personaj complex, hipnotic, elevat ale cărui motive rămân ascunse. Irimiás era pastorul situațiilor imposibile și al oamenilor lipsiți de speranță, însă în fața prostiei până și el se declara neputincios. Irimiás, la fel ca Doctorul, dă romanului un profund aspect metafizic.

În mare măsură Satantango nu este perceput drept un roman cu tentă religioasă, ci mai degrabă cu una de natură socială. Totuși la un moment dat cititorul înțelege că participă la o bătălie dintre bine și rău în maniera lui Gogol și Bulgakov. Există un fragment în care pentru cadavrul sinucigașei Estike se duce o luptă între iad și rai. Acest fragment dă o cu totul altă dimensiune romanului și o notă faustiană lui Irimiás.

În Satantango există laitmotivul dansului satanic. Eu am reușit să înțeleg doar la a doua citire a romanului de ce această orânduire a lucrurilor în fond normală pentru o lume marginală este expresia unui rău potențial. Conjunctura creată de lipsa de voință și atrofierea conștiinței morale devine o manifestare a răului în lume. Răul este banal, în acest caz este încremenirea în fiziologie pură. Ne ajută să ne lămurim în această privință doctorul. Doctorul are rolul de observator, el nu iese din casă decât forțat de necesități acute. Doctorul își trăiește propria nevroză privind lumea de la fereastră. Realizând că unica regulă este regula haosului și că singura posibilitate de a face față deznădejdii este memoria, el recreează febril fiecare modificare apărută de-a lungul zilei, inclusiv șanțurile pe care le face ploaia în pământ. El are caiete pentru fiecare participant la viața comunității. Doctorul alege nemișcarea pentru a reduce numărul de evenimente, prin refuzul de a contribui la ele. El ar putea fi asociat tangențial cu un dumnezeu neparticipativ, dacă la sfârșit nu ar fi ratat esența.

Satantango va plăcea mult admiratorilor filosofiei existențialiste, Krasznahorkai diminuează ideea de libertate, accentuând ideea de predestinare. Dar această predestinare nu este una de ordin filosofic ci mai degrabă una de ordin fiziologic.

Imaginile i se perindau din nou pe dinaintea ochilor într-o succesiune tot mai strictă, de parcă tot ce era considerat demn de a fi păstrat ar fi avut o rânduială independentă și indestructibilă, iar atât timp cât memoria lucrează pentru a conferi certitudine și a ridica la rangul de existență acel “acum” atât de volatil, evidențiind în țesătura liberă a evenimentelor încrengăturile vii ale legilor acestei rânduieli, ea silește omul ca puntea dintre el și propria-i viață s-o edifice nu din libertate, ci din satisfacția convulsivă a proprietarului.

Regizorul maghiar și prietenul lui Laszlo Krasznahorkai, Bela Tarr va crea o experiență cinematografică inegalabilă ecranizând acest roman, el va rămâne fidel textului, dar va adăuga simboluri vizuale lămuritoare, turma de vaci care se deplasează haotic în contrast cu herghelia de cai fugită de la abator.

Satantango nu este o lectură facilă, cartea are multe fraze monotone, iar lipsa de dialog te cufunda într-o letargie asemănătoare cu cea a personajelor. Motivele și „perspectiva” abia la final sunt dezvăluite, dar cititorul întrezărește crearea unei rețele ascunse de informatori aflați în subordinea lui Irimiás. Sensul existenței acestora rămâne însă ascuns, de altfel Laszlo Krasznahorkai nu ține neapărat să dea un sens final, lucrurile pot fi într-un fel, dar pot fi și altfel, vorba lui Irimiás putem să ne spânzurăm sau nu, oricum nu există scăpare, iar dangătul clopotelor ce anunță învierea poate fi, în final, doar jocul inocent al unui nebun.

Petrina s-a liniştit definitiv. Acum ştia deja că ,,totu-i în regulă”, precum şi ce trebuie să spună ca tovarăşul lui să-şi vină complet în fire. „Măcar nu mai urla! l-a admonestat. N-avem destule belele și așa?” Pentru că Dumnezeu nu se manifestă în literă, clăpăugule. De fapt, nu se manifestă în nimic. Nu se arată. Nici nu există.“ „Eu sunt credincios! l-a întrerupt Petrina revoltat. Cel puțin de mine să ții cont, păgânule!“ „A fost o greşeală. Pentru că adineaori am înțeles că între mine și o gâză, între o gâză și un fluviu, între un fluviu și un strigăt care-l traversează nu există nicio diferență. Totul funcționează în gol şi fără noimă, în virtutea aservirii și a unei eterne şi incontrolabile pendulări, şi numai eșecul imaginației, nu al simţurilor noastre, ne ispiteşte mereu cu credința că putem evada din maghernițele mizeriei. Nu există scăpare, clăpăugule.“ „Și tocmai acum te-ai găsit să-mi spui asta? a protestat Petrina. Acum? Când am văzut ceea ce am văzut?” Irimiás s-a strâmbat cu amărăciune. ,,Tocmai de aia spun că niciodată nu vom putea evada. Treaba asta e tare bine pusă la punct. Cel mai bine-ar fi să nu te sforţezi nici tu, şi să nu-ți crezi ochilor. Asta-i o capcană, Petrina. Iar noi ne lăsăm prinşi în ea, iar și iar. Când credem că tocmai am reușit să ne eliberăm, n-am făcut altceva decât să potrivim lacătele. Treaba asta e tare bine pusă la punct.” Petrina s-a înfuriat de-a binelea. ,,Eu nu pricep o iotă! Mie să nu-mi poetizezi atâta, ce mama dracu’!

Vorbeşte clar!“ „Hai să ne spânzurăm, clăpăugule, a propus Irimiás, mâhnit. Măcar o să se termine mai repede. De fapt, mi-e perfect indiferent. Să nu ne spânzurăm.“

Satantango de Laszlo Krasznahorkai