Viața ca un râu

„Will avea să mă învețe cât de autentică se poate simți o viață golită de orice nu este esențial și că, la urma urmei, în afară de hotărârea de a continua să trăiești, prea multe nu au însemnătate.” (p. 23)

Viața ca un râu ar putea fi un roman despre construirea unui baraj, care a dus la ștergerea de pe hartă a unor localități. Progresul ajunge pretutindeni, se fac exproprieri, sunt oameni care văd în schimbare o soluție de existență. Victoria Nash vinde prima o bucată de teren din moștenirea ei, suportând apoi judecata aspră a comunității, oricum în general nu foarte îngăduitoare cu ea.

La fel de bine, Viața ca un râu ar putea fi considerată o poveste de dragoste sau o tragedie a discriminării, jurnal al vârstelor sau poem despre absența mamei, documentare a violenței și a abuzului emoțional sau o istorie a ținuturilor sălbatice.

Locul viețuirii imprimă în firea oamenilor anumite trăsături, vizibile în forța pe care ei o dovedesc în fața necazurilor. Cu trecerea timpului, ceva se schimbă, ceva rămâne însă neschimbat, atât în spațiul perceptibil cu ochiul liber, cât, mai ales, la nivelul construcției interioare, în „straturi” succesive, a fiecăruia:

„Închipuiește-ți un târg amuțit, uitat, descompunându-se pe fundul unui lac care a fost odată un râu. Presupunând că asta, cumva, te face să te întrebi dacă bucuriile și tristețile unui loc sunt spălate de apa ce s-a ridicat să le înghită. Nu, îți spun. Relieful tinereților noastre ne creează, îl purtăm veșnic în noi, impregnați de ceea ce ne-a dat și ce ne-a răpit.” (p. 10)

Dacă privim coperta, am putea crede că subiectul romanului este transplantarea unei livezi de piersici dintr-o zonă prielnică, în altă zonă, cu altă climă, mai aspră. Piersicile Nash sunt brand, iar cultivatorii, o singură familie. În momentele-cheie ale vieții ei, Victoria găsește în gustul bun al piersicilor semne și motive de a merge mai departe – a dat vieții un copil, primește, la schimb, o piatră în formă de piersică:

„Oricât ne-am strădui să ne convingem de contrariu, momentelor devenirii noastre nu pot fi culese atent, cum ai culege cele mai coapte și mulțumitoare piersici de pe creangă. În nesfârșita poticnire către noi înșine, adunăm recolta care ne este dată.” (p. 27)

Iola este un loc în care, în lipsă de evenimente, orice întâmplare care iese din rutină ia proporții de eveniment. Faptele se modifică, inflamate de curiozitatea localnicilor și de spiritul lor fabulatoriu.

„Când aveam cam cinci ani se răspândise că focul prin oraș vestea că bancherul din Montrose, domnul Massey, se poticnise cu al său Auburn Speedster de culoarea fildeșului pe calea ferată din Iola și că automobilul fusese făcut zob de o locomotivă în trecere. Lumea vorbea că domnul Massey fusese zdrobit pe banchetă, că mașina se făcuse ghem în jurul lui ca un cocon; umblau bârfe și că fusese decapitat de roțile trenului său aruncat din limuzină tocmai pe geamul locomotivei, unde, înainte să-și dea ultima suflare, îl primise drept în ochi pe mecanic. Cu toate că, de fapt, domnul Massey sărise din mașină înainte de impact și scăpase nevătămat, povestea se umflase și se tot umflase în așa măsură, că până în seară mai toți localnicii trecuseră la volan, cu bicicleta ori călare pe lângă depou, să vadă cu ochii lor Speedsterul schilodit. Magnificul automobil – atât de admirat odinioară, condus țanțoș pe Strada Mare, o ocheadă spre un nod de viață la care localnicii din Iola arareori se gândeau măcar – fusese transformat într-un maldăr de fiare, abia mai mult decât o enormă cutie de conserve turtită.

Războiul i-a făcut lui Ogden ce făcuse trenul automobilului cel fercheș al domnului Massley: a luat ceva nespus de frumos și de promițător și l-a strivit fără milă. Un an după aceea, accidentul care ni i-a răpit pe Cal, pe Vivian și pe mama avea să ne zdrobească la fel familia. Am învățat de la o vârstă fragedă despre tenacitatea ruinei.” (pp. 38-39)

Veștile circulă foarte repede, iar lumea se conectează la spațiul privat al celorlalți, fără rețineri sau remușcări. Într-un loc în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea nici nu există intimitate.

Când Victoria se mută din Iola în alt loc, își dă seama că oamenii sunt peste tot la fel, dornici să aducă, în semn de simpatie, plăcinte și mici daruri, însă prevenitori și preocupați de menținerea regulilor de conviețuire.

„Când vecinii au început să treacă pe la mine cu mâncare caldă de bun-venit, cu plăcinte abia scoase din cuptor ori dulcețuri făcute după rețeta bunicilor, le-am primit binevoitoarele daruri și am schimbat numere de telefon. Flecăreala lor era suficient de prietenoasă, însă nu ascundea că, pentru cei mai mulți dintre ei, o femeie tânără care trăiește singură și se o ocupă de o livadă era o idee atât bizară, cât și sortită eșecului.” (p. 224)

În fine, dacă citim titlul, Viața ca un râu, înțelegem la finalul lecturii că ideea fundamentală aceasta este, a existenței impetuoase care anulează orice împotrivire. Omul nu are decât o șansă, aceea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat.

SHELLEY READ trăiește în Colorado, la fel ca înaintașii ei de cinci generații încoace. Locuiește în munții Elk din partea de vest a statului și se simte cel mai bine în vârf de munte. Aproape trei decenii a fost conferențiar la Western Colorado University, unde a predat arta narativă, literatură, studii de mediu și gândire critică; a fondat programul de studii de Protecția mediului și Sustenabilitate și un program de sprijin pentru studenții la prima generație și în situație de risc. Shelley are diplomă de licență în artă narativă și studii literare de la University of Denver și a absolvit programul postuniversitar de scriere creativă de la Temple University. Contribuie cu regularitate la Crested Butte Magazine și Gunnison Valley Journal și este membru în consiliul de administrație al Vita Institute for the Arts.

Las mai jos alte fragmente:

„O regulă pe care mama mi-o predase prin exemplul personal era că o femeie își face un pustiu de bine dacă vorbește puțin.” (p. 43)

„Mă gândeam la Will, punând în cumpănă dorința de a-l revedea cu tăioasa claritate a ideii că era înțelept să mi-l scot din cap cât încă mai era arătos și într-o bucată.” (p. 39)

„Când tata s-a încovoiat sub greutatea vorbelor lui Lyle, inima-mi tânără a priceput două adevăruri imense: că membrii lipsă ai familiei mele n-au să se mai întoarcă acasă și că tata o iubea pe mama. Niciodată nu-și afișaseră afecțiunea și nu-mi vorbiseră despre învolburările amorului, dar mi-am dat seama că avuseseră parte de ele, în felul lor potolit. Am învățat din relațiile lor subtile – și din uitătura uscată și flegmatică cu care a întrat mai târziu în casă tata și ne-a împărtășit cu gravitate, mie și lui Seth, vestea morții mamei – că iubirea e o chestiune privată, care trebuie hrănită, ba chiar și jelită, de numai două făpturi. Lor le aparține și doar lor, ca un tezaur secret, ca un poem intim.” (p. 17)

Viața ca un râu de Shelley Read