Pricoliciul și alte povestiri

„Uşa întreabă prosopul:

— De ce plângi, prosopule?

— Plâng, că mama mea este plină de pureci!”

Francisca Stoenescu, Pricoliciul

„Grota în care locuia Pricoliciul se afla într-o râpă ascunsă de priviri străine, chiar în inima pădurii. O tufa de mărăcini ascundea intrarea, ca o ușă naturală, iar înăuntru erau două spații despărțite de un culoar îngust. Cel mare îi slujea pe post de sufragerie, dar și de cămară. În celălalt își amenajase o încăpere pentru dormit unde avea cam tot ce-i trebuia, inclusiv rafturi pe care să-și pună tărtăcuțe scobite pline cu apă ori cu diferite infuzii de plante.” (Adina Popescu, Cartea Pricoliciului)

Obiceiul lecturii trebuie format, iar asta înseamnă nu doar ritm potrivit, susținut, capacitatea de înțelegere a sensurilor la nivel de microsecvență și la nivel de ansamblu, înseamnă întâi de toate o bucurie.

O astfel de carte care aduce bucurie este Pricoliciul și alte povestiri de Francisca Stoenescu. Cartea a apărut în 2012 la Tracus Arte — ar fi minunată o reeditare. Pe autoare o știm din Corăbii zburătoare, dar și din Ana și lupul, proze cu mai multe niveluri de înțelegere și interpretare, simplitate, umor și filosofie. Alcătuite sub formă de mici narațiuni moralizatoare, ca niște fabule, povestirile din acest volum au un cadru comun, pădurea, locul unde, la fel ca în viață, se petrec tot felul de întâmplări – experiențe de învățare și subiecte de reflecție. Într-o povestire bine scrisă cum este Atenție, dresori! sensurile alunecă, se susțin sau se subminează. Leul are demnitatea lui, nu e de mirare că are necazuri cu dresorul său (dresorul e personal, ca antrenorul!): pur și simplu nu poate să-l înghită. La propriu și, evident, și la figurat. Elefantul cunoaște problema, și el e nemulțumit de propriul dresor.

„— E greu de înghițit un dresor, se plângea leul mereu în pauza spectacolului. Elefantul, care se plimba mohorât în arena circului, dădea din cap înțelegător, știa despre ce-i vorba, avea și el probleme cu dresorul lui.

Nu știu cum se face, mai spunea leul, dar, de câte ori își bagă căpățâna cheală în botul meu larg deschis, nu sunt în stare să-l înghit. Ori încep aplauzele pentru curajul lui și lașitatea mea, ori mi se înțepenesc fălcile, ori tresar când plesnește din bici, iar când mă dezmeticesc, este prea târziu.

Și era atât de furios că nu-l putea înghiți pe de-a-ntregul și nemestecat încât într-o zi a mâncat, pe nerăsuflate și pe de-a-ntregul, toate portretele dresorului, de pe perete.” (p. 19)

Dresorul e greu de înghițit, mult mai ușor stă treaba cu imaginea lui din portrete. A se vedea, de asemenea, că ziarele au dreptate, confirmând un lucru care se cunoaște din experiență: dresorul nu trebuie să intre în gura leului! Așadar, dresorul e avertizat, dar riscă, leul e scârbit și pleacă.

Iată o poveste cu aură absurdă, care seamănă cu cea din Crocodilul lui Dostoievski – crocodilul înghite pe nemestecate un vizitator. Dar m-am gândit, ținând cont de onoarea leului, și la expresia folosită de I. Creangă în Povestea lui Harap-Alb, cât de important ar fi să nu ajungi „slugă la dârloagă”, adică să slujești unui stăpân meschin, fără valori, fără valoare.

Altă povestire cuprinde o întâmplare despre un iepure curajos și o vulpe moartă de frică. Vulpii îi era frică să rămână singură — dar aceasta e părerea pe care și-o face, din afară, iepurele, nu e o certitudine. Iepurele are un plan: să-i sară vulpii în spinare, când va trece pe acolo. Vrea să o sperie, fiindcă o percepe ca pe un dușman. Iar vulpea ajunge sub copac, e bucuroasă că cineva vrea să o sperie, e și obosită sau bolnavă, în orice caz, iepurele își dă seama că și-a construit mental un dușman care nu seamănă aproape deloc cu cel din realitate — Cum ne construim dușmanul (U. Eco), printr-un mecanism care ia în calcul nevoia de verificare a propriilor valori prin raportare la alteritate. Ai grijă, fii pregătit, spune povestea asta, un dușman îți poate deveni prieten!

„Deci și vulpii îi e frică uneori, și asta fără să o sperie nimeni. Dar numai când e moartă de oboseală, și acum era! I se făcu milă de ea și, cum nu știa povești, începu să-i istorisească chiar ceea ce se întâmplase.

— A fost odată un iepure curajos. Când își punea în cap să facă ceva, făcea. Odată și-a pus în cap să se urce în copac…

Vulpea înălță capul și se uită uimită la iepure:

— Adică tu?

— …iepurele voia să sară din copac chiar în fața vulpii…

— Adică eu?

— …iar vulpea să se sperie atât de tare, încât să nu mai știe încotro s-o ia!

— Vai, ce păcat! spuse vulpea! Ai făcut tu asta pentru mine? Te-ai urcat în copac ca să mă sperii? Ce drăguț ești! Și foarte curajos! Când mă fac bine, o să trec pe sub stejar și o să mă sperii cum nu m-am speriat niciodată, îți promit. Dar în gândul ei își zise: Bine că mi-ai spus, altă dată o să fiu mai atentă.

— Aș prefer să fie seara târziu! spuse iepurele, dar vulpea nu-l mai auzi. Adormise!

Din întâmplare, a trecut pe acolo pricoliciul.

— Deci, ceea ce văd eu, e un iepure treaz, lângă o vulpe care doarme? se minună el.

— Îi e frică să rămână singură.

— Deci, ceea ce văd eu este o vulpe moartă de frică, dormind, și un iepure plin de curaj, care o păzește! spuse pricoliciul cu multă îndoială în glas. Iar n-o să mă creadă nimeni când o să povestesc.” (p. 56)

Ceea ce vezi nu este întotdeauna adevărat, căci lumea e înșelătoare, numai inima nu greșește — regăsim aici lecția micului prinț, personajul lui Antoine de Saint Exupéry. Apoi, în urma pățaniei de sub stejar, se mai smerește și vulpea, e și ea mai atentă.

Rescrierea unei povești clasice apare în secvența preschimbării unui broscoi în prinț și invers. E nevoie și de un lac, de preferat cu nuferi roz. Și de un tort în care să se poată ascunde un broscoi, care dorește să scape de urmăritori — își făcuse planul să ajungă din trei salturi la fereastra deschisă și să evadeze, dar lipsit de formulă magică s-a trezit prinț.

„Prințesa a râs.

— Deci tu erai broscoiul care înotai în tort?! Am mai auzit eu de povestea asta.

Rămase câteva clipe gânditoare, apoi mă întrebă, însă bănuitoare:

— Dar pe urmă te preschimbai din nou în prinț?

Eu am tăcut.

— N-am înțeles…ești un prinț transformat în broscoi sau ești un broscoi transformat în prinț?

Întrebarea era clară.

— Sunt un broscoi…

Mai mult n-am apucat să spun, că le-a făcut semn soldaților. Dar nici eu n-am așteptat. M-am aruncat, așa cum eram, cu haine de prinț, în lac. Era un lac fără nuferi roz, dar nu mai conta, viața îmi era în pericol. În clipa în care am atins fundul lacului, am devenit iar eu, broscoiul. Vraja se destrămase!” (p. 66)

Un cântec trezește emoția unui leu care plânge. E bine să te ferești de lacrima unui leu care plânge cu un ochi, cu cel stâng, oricum, să iei oarecare distanță, fiindcă lacrima asta de leu e mai mare decât o mare, pentru cine e mic ca un țânțar. Leul inspiră frică. N-ai putea refuza oferta de a cânta, dar ai putea refuza să-l urmezi pe leu, să-i devii menestrel. Finalul e interesant: a fost sau n-a fost așa cum s-a povestit? Cine a fost martor poate să spună. Sau nu.

„Odată, pe înserat, când mă plimbam prin pădure, m-am întâlnit cu un leu. S-a aplecat asupra mea, mi-a pus în față o gheară și m-a invitat să mă cocoț pe ea, iar eu n-am avut curaj să refuz. Și m-a dus în fața ochilor lui de foc și mi-a zis: Cântă-mi!

Putea să mă înghită, deși nu i-ar fi fost de niciun folos, că eram cu mult mai mic decât un dinte de-al lui, ori ar fi putut să sufle și m-aș fi trezit la celălalt capăt al pădurii sau poate pe un nor. Dar a zis: Cântă-mi!, și i-am cântat. Ce altceva aș fi putut să fac?! Am cântat cât puteam de tare! Chiar aș putea spune că niciodată n-am cântat atât de frumos. De frică.

Leul a fost atât de înduioșat de cântecul meu, încât i-a apărut pe neașteptate din ochiul stâng o lacrimă.

Un țânțar care bâzâia prea aproape s-a înecat pe loc în lacrimă. Atât a fost, o singură lacrimă.

Apoi, m-a întrebat dacă n-aș vrea să locuiesc în coama lui nestingherit și pentru totdeauna. Am refuzat. Leul a oftat și-a plecat. Iar eu v-am spus acum povestea, așa cum a fost.

— Parcă n-a fost chiar așa…

Dar despre lacrimă și țânțar nu-mi amintesc, spuse ariciul, care ascultase și el alături de ceilalți, întreaga poveste. Apoi, își văzu de drum.” (p. 22)

În multe dintre paginile acestei cărți apare momentul acela când, citind ceva, îți vine să zâmbești.

Trezit din somn, pricoliciul nu poate deschide pleoapa stângă și, o clipă, se teme că nu va mai vedea niciodată cu acel ochi. Nu se întâmplă așa. Nu doar că va continua să vadă, dar, în vis și cu ochii minții, va vedea trandafirii roșii pe care nu-i văzuse niciodată în pădure, unde nu cresc asemenea flori. O petală purtată de vânt, după furtună, până în luminișul pricoliciului declanșează imaginația.

Pricoliciul e un fel de mic prinț, nu are o floare pe care să o ferească de vânt, el are o petală. Iar noi avem în cartea aceasta minunată multe povești de ocrotit, multe povești ocrotitoare.

Iată câteva informații despre autoare:

FRANCISCA STOENESCU e arhitect, scriitoare de literatură pentru copii și ilustratoare. S-a născut în 18 mai 1935 în Curtbunar, Bulgaria, (teritoriu românesc în 1935). Este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincuˮ din București, în anul 1960. În perioada 1960-1977 lucrează ca arhitect. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Între anii 1986 și 2009 locuiește în Olanda unde expune sub pseudonimul Francisca Stoia și devine membră GBK (Gemeenschap Beeldende Kunstenaars) – Uniunea Artiștilor Plastici din Olanda în perioada 1995-2009. Din anul 2010 se restabilește în București.

Cărți publicate: Se caută urgent un doctor de flori – 1969 – Editura Tineretului (coperta și ilustrațiile autoarei); Ce-ai în mână? O stea! – 1974, Editura „I. Creangă”; Aleargă mânzule! – 1977, Editura „I. Creangă” (Tradusă în germană: „Hu, pffrdchen, lauf” 1982); Întrecerea din pădure – 1981, Editura Sport-Turism (Carte de colorat); Prima ninsoare – 1985, Editura „I. Creangă” – ilustrațiile autoarei; Pricoliciul – 2012, Editura Tracus Arte (ilustrațiile autoarei); Ana și lupul – Scufița Roșie pentru cititori profesioniști (ilustrațiile autoarei) – 2016, Editura Paralela 45; Corăbii zburătoare– 2022, Editura Brumar (ilustrațiile autoarei).

Pricoliciul şi alte povestiri de Francisca Stoenescu