Vârstele singurătății, treptele vieții (ne)irosite

În 2015 Eshkol Nevo publică Shalosh Komot (traducerea în limba română va apărea în 2017 la Humanitas Fiction cu titlul Trei etaje); între timp, cartea a cunoscut și o ecranizare (Tre piani, 2021, regia Nanni Moretti). Filmul nu e chiar rău, numai că a amputat mult din subtilitățile celor trei povești, mutând accentul de pe specificul unei comunități de evrei și a modului de viață specific acesteia pe anxietățile lumii contemporane în general. Mi-am adus aminte de romanul lui Nevo încă de la prima intrare în scenă a cuplului Steph – Ash, pentru că decorul spectacolului Lapte este menit să ne introducă aproape violent în intimitatea unei mici comunități, în care toți par că se cunosc, dar în realitate fiecare-și duce singurătatea în spatele zidurilor. Cred că prima montarea a textului scris de Ross Dunsmore este din 2016, iar o ediție a cărții e din 2018. Milk este, în fond, povestea a trei cupluri de vârste diferite, a tristeților și căutărilor eșuate, a singurătăților paralizante, toate acestea compunând drama lumii contemporane. Turnanta scenei Teatrului Toma Caragiu permite regizorului să imprimă dinamică unui text care altfel ar fi pus sub imperativul unei lentori deloc atractivă pentru spectatori.

Cele trei povești n-au nimic ieșit din comun, sunt poveștile noastre sau ale celor din jurul nostru, știm despre drama bătrânilor care-și consumă neputințele în spatele ferestrelor, cunoaștem cum e cu furiile adolescentine și la fel de bine știm că grupurile de mame fac ravagii pe Facebook, punând presiune suplimentară pe umerii celor care abia au născut și care nu știu sau au impresia că nu pot să-și alăpteze copilul. Sunt povești care țin de intimitate(a cuplului), dar care în ultimii ani au ajuns să fie consumate sub ochii impasibili ai comunității, din cauza unei expuneri forțată nepermis de mult de mass-media și rețelele sociale. Toate cele trei povești încap într-un spațiu scenic restrâns, gândit pe verticală, rotativa nefăcând altceva decât să ne aducă în fața ochilor când un cuplu, când altul. Asemenea unui carusel – în care vrem să ne urcăm, dar din care nu vrem să coborâm, pentru că ne pierdem starea de imponderabilitate – scena ne aduce în fața ochilor drame greu de ignorat, oameni cu care empatizăm, dar pe care nu știm cum să-i ajutăm. Mulți spectatori pot avea reacții compulsive, de la spasme stomacale până la accese de plâns, depinde de experiența personală și de gradul de cultură pe care le posedă fiecare în parte. Meritul lui Horia Suru este că a introdus în discursul spectacular momentele menite să facă tranziția între scene și care devin în același timp un fel de amortizoare, ajută spectatorii să se acomodeze, dar și să înțeleagă ceea ce văd, ceea ce li se arată pe scene. Interioare bine gândite, spații atent compartimentate, astfel încât nu lipsesc detaliile care personalizează interiorul celor două dormitoare sau sala de clasă unde cei doi adolescenți își consumă frustrările. Nonstopul de unde se cumpără țigări și în fața căruia se întâlnesc personajele este la fel de mic ca un boutique de anii ’90 (locurile acelea unde vânzătoarea trebuia să stea mai mult afară, decât în interior, atât de mici erau), iar exteriorul – parcul sau cartierul – este un mare hău negru, semn că între ei, oamenii care-și spun poveștile și restul comunității e o distanță imposibil de străbătut. Foarte bine personalizat dormitorul cuplului de bătrâni, excelent gândit inclusiv cromatic – nimic prăfuit, nimic desuet (cum te-ai așteptat), ci totul într-o conservare perfectă a timpului, semn că cei doi bătrâni n-au putut trece peste drama tinereții lor – pierderea unui copil la o vârstă fragedă.

Paul Chiribuță (Cyril) și Lucia Ștefănescu Niculescu (May) compun un duet al singurătății și tristeții greu, greu de depășit ca performanță actoricească – sunt momente în spectacol când ți se zbârlește părul, atât de bine joacă cei doi. O tristețe și o singurătate pe care le consumă până la capăt, fără rest, astfel încât să poată lăsa loc speranței, viitorului. Așa capătă firesc și naturalețe scena de final a spectacolului, cea în care Cyril hrănește bebelușul cuplului Danny (Ionut Vișan) – Nicole (Florentina Năstase). După ce l-am văzut în Locotenentul din Inishmore și în Când ploaia se va opri (ambele spectacole din repertoriul actual al Teatrului Mic), mi-am dorit foarte mult să-l revăd pe Ionuț Vișan făcând un rol de compoziție pe măsura talentului lui. I-a ieșit un Danny pe cât de natural, pe atât de măcinat de dileme existențiale, alimentate de nevoi firești și contexte nepotrivite pentru satisfacerea lor. Un profesor de liceu incapabil să se lupte cu anxietatea soției sau cu sindromul post partum al acesteia și care se trezește prins în capcana obsesiei lui Steph, eleva sa. Cuplul soț – soție are altă dinamică decât cea a cuplului de bătrâni, dar, ciudat, în fond ambele sunt la fel de lente. La antipozi este dinamica cuplului de adolescenți, doi elevi aflați la prima dragoste, pe cât de nesiguri pe ei, pe atât de frustrați de propriile neputințe. Dacă Ash (Andrei Radu) e băiatul bun, colegul îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă, în schimb Steph (Ana Crețu) e obraznică, tupeistă, forțează nota, intempestivă până într-acolo încât scapă frâiele și mintea îi este controlată doar de obsesie.

Cum evoluează dramele celor trei cupluri și cum ajung să se intersecteze ține de viziunea regizorală; chiar dacă textul lui Ross Dunsmore dă suficient de multe repere, în fond rămâne la latitudinea regizorului cum și când se consumă anumite scene. Dacă la începutul spectacolului nu l-am recunoscut deloc, dar deloc pe Andrei Radu (am crezut câteva momente bune că e un rapper cunoscut de la noi), pe parcurs am văzut cum Ash (personajul lui) se maturizează, crește, devine mai înțelept, reușind în același timp să-și păstreze candoarea și o doză de naivitate care dau multă naturalețe personajului. Aflat într-o formă excelentă, Andrei Radu demonstrează și că știe să cânte excelent, duetele cu Ana Crețu putând fi incluse oricând într-un show muzical de sine-stătător. De altfel, ilustrația sonoră a întregului spectacol joacă un rol cheie, pentru că fie auzim tempouri și ritmuri care imprimă viteză montării, fie îi vedem pe cei doi tineri cântând live atât de bine, încât m-am întrebat dacă nu vor să aibă concertul lor propriu. Muzica e un personaj în sine în Lapte, spectacolul Teatrului Toma Caragiu, ceea ce pentru mine devine punct tare al acestuia. După ce-am văzut-o în mai multe spectacole pe Ana Crețu, îmi dau seama cât de mult a evoluat și cât de mult o ajută tinerețea. Dezinhibată, naturală, își asumă rolul profesionist, nelăsând nicio scenă la întâmplare. Într-un fel, ea este copilul pierdut pe drumul vieții al cuplului de bătrâni, mai mult decât ispita pentru soțul tinerei mame. Un rol jucat fără excese, dar mai ales fără prejudecățile care amputează adeseori personajele de acest tip. Tânăra mamă, cea căreia îi revine rolul de a salva viitorul, este jucată de Florentina Năstase, care reușește să treacă de la o stare la alta fără prea mult efort, este credibilă în toate stările prin care trece o femeie însărcinată și o mamă aflată la început de drum. Spaimele, neputințele și relația cu soțul se succed cu naturalețe în jocul ei, fără stridențe, ceea ce denotă o asumare de rol pe măsura complexității acestuia.

La final, rămâi impresionat de câtă intensitate au toate cele trei povești, cât de dureroase sunt în fond, dar și de felul cum sunt puse sub semnul unui firesc comun. Nu, cele șase personaje nu frizează ridicolul și nici absurdul, pot fi părinții, vecinii sau copiii noștri. Și nu doar că pot, ci chiar devin, pentru că timp de aproape două ore, cât durează spectacolul simți că faci parte din poveste, că ești acolo pe scenă și suferi deodată cu ei. E un spectacol de revăzut, fie și pentru că subiectul capătă altă relevanță pentru spectator, depinde de cât de mult este acesta prezent în sală.