Ștefan Stoianovici spunea la discuția de la finalul spectacolului că încă se gândește la cum să individualizeze vocile, astfel încât Novecento să nu fie confundat cu naratorul. Avea dreptate, era unul din foarte puținele puncte slabe ale unui spectacol altfel foarte bine gândit. M-am gândit de multe ori înainte să văd spectacolul la cum va fi, eram conștientă de riscul de a transforma adaptarea într-un lung monolog, acompaniat mai mult sau mai puțin de muzică. Nu mi-am pus speranțe în faptul că le știam potențialul celor trei „actori” ai serii, dintr-un foarte simplul motiv: povestea lui Barico este pe cât de frumos scrisă, pe atât de greu de adaptat. Chiar dacă există un film făcut după romanul scriitorului italian (cu Tim Roth în rol principal), adaptarea scenică are nevoie de foarte multă atenție. De aceea nici nu mi s-a părut deloc ciudat când am aflat – tot la discuția de final de reprezentație – de la Daniel Simion, regizorul spectacolului, că se gândește la acest subiect de opt-nouă ani. Asta nu înseamnă că l-a bântuit ideea, ci că l-a preocupat mult combinația de imagini și sonorități, astfel încât să pună în evidență tragicul unui destin aparte, dar și frumusețea a ceea ce numim generic „geniu al muzicii”. Alessandro Barico a construit povestea după cel mai clasic model posibil, dar n-a căzut în capcana plictisului sau a manierismului, pentru că a strecurat între pliurile narațiunii detalii care-l scot din anonimat pe Novecento.
Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici și Sergiu Bivol – credit foto Augustina Iohan
Născut să dea sunet unui nou secol, Novecento o face dintr-un punct fix – nava vasului de pe care nu coboară decât pentru a muri. Și, totuși, totul e schimbare, pentru că nava se mișcă continuu, străbate oceanele și poartă destinele marinarilor și călătorilor de pe un continent pe altul. De această combinație trebuia să țină seama regizorul spectacolului, astfel încât montarea să reflecte, fie și parțial, ideea de fond a romanului lui Barico. Nu suntem atât de singuri pe cât credem și predestinarea nu e sinonimul fatalității. Lui Daniel Simion i-a ieșit punerea în scenă a acestor idei, a colaborat excelent atât cu cei trei actori-muzicieni, cât și cu scenografa spectacolului. Alexandra Lupeș s-a folosit de foarte puține elemente, dar (aproape) toate mobile. Singurele obiecte care nu se mișcă pe scenă sunt pereții vasului lui Novecento, în rest totul e mobil și capătă fluiditate în funcție de moment. Această mobilitate îi este de folos naratorului, care se mișcă în toate direcțiile pe scenă, fără să obosească spectatorul și fără să se încurce în firele narațiunii. Pe cât de bine dialoghează cu Novecento, pianistul, pe atât de bine intră el însuși în pielea personajului și duce povestea mai departe. Vlad Udrescu e în rol, îl construiește cu plăcere și cu poftă de joc, simte bine vocea și îi dă nuanțe foarte subtile pe alocuri, ceea ce îl ajută pe Ștefan Stoianovici să improvizeze. Sergiu Bivol, trompetistul și prietenul lui Novecento, este discret, nu intră în poveste decât pentru a-și arăta prietenia și pentru a marca momentele primelor decade ale secolului al XX-lea. O discreție foarte bine ținută în frâu care transformă personajul într-unul fără de care povestea n-ar fi putut fi scrisă.
Vlad Udrescu – credit foto Augustina Iohan
Muzica spectacolului este cea care așază definitiv povestea într-o ramă anume. Greu de încadrat ca gen spectacular, Novecento este, totuși, spectacolul pe care-l pot urmări cu aceeași încântare atât iubitorii de teatru, cât și iubitorii de jazz/muzică bună. Există cinci mari teme muzicale, în rest multă improvizație, ceea ce face ca fiecare reprezentație să fie altfel. Ștefan Stoianovici este un muzician pe cât de tânăr, pe atât de bine pregătit, cu mult studiu la activ, căruia îi place să cânte jazz, o face cu foarte multă bucurie; dialogul continuu dintre cei trei protagoniști i se datorează în mare parte. Vlad Udrescu ne-a arătat că poate să joace și altceva, că poate construi cu migală un rol destul de dificil de stăpânit; se folosește de toate atuurile personale, inclusiv de înălțimea propriului corp și transformă spectatorii în auditoriul perfect. Senzația că mă aflu într-un club de jazz, unde cineva spune o poveste și instrumentele construiesc sonor suportul acesteia nu e întâmplătoare și n-a dispărut până la ultima replică, ceea ce mă face să-mi doresc să-l văd jucând pe Vlad Udrescu într-un (nou) performance.
Ștefan Stoianovici – credit foto Augustina Iohan
Novecento nu e nici performance, dar nici one-man-show. Nu e nici musical, dar nici concert de jazz. Se joacă și se cântă tot timpul reprezentației, asta e ce contează, până la urmă. Lui Novecento cred că i-ar fi plăcut să-și joace propriul rol în spectacolul regizat de Daniel Simion. Celor aflați în sala Pictură a TNB – locul unde s-a jucat premiera – le-a plăcut să-i afle povestea și cred că ar vrea s-o reasculte sau, de ce nu, s-o spună și altora.
NOVECENTO de Alessandro Baricco – Teatrul Apropo
Cu: Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (compoziție jazz, pian), Sergiu Bivol (trompetă)
Muzica originală: Ștefan Stoianovici
Scenografia: Alexandra Lupeș
Grafica: Romulus Boicu
Producție și promovare: Costinela Caraene
Regia: Daniel Simion
credit foto Augustina Iohan
O producție a Teatrului Apropo, în parteneriat cu Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Filarmonica de Stat Sibiu, UNATC „I.L. Caragiale” București, TVR Iași, TVR Cultural
