Salata Caesar are mai multe ingrediente decât credeam. Lumea e neîngrădită, escaladele sunt la modă și obsesia pentru „ce-a vrut să spună poetul” este mai productivă ca niciodată. Întotdeauna e loc pentru „mai mult”, inclusiv pentru noi clasificări ale genurilor și stilurilor de orice fel.
***
Principiul Hadârcă: trebuie să descoperi principii
Înțeleg dorința unora de a forme nebănuite celebrei întrebări „ce-a vrut să spună poetul”, unora nu le dă pace gândul propriei nemuriri. Chiar și așa, să inventezi principii doar ca să răspunzi altfel la o întrebare care n-ar trebui niciodată pusă e mult peste nivelul (meu) de înțelegere.
„Și mi s-a arătat, venindu-mi în ajutor, o deus machina din cinci principii esențiale, cinci trepte paralele din scara portativului, marcând anabasisul existențial, altfel spus, înălțarea spre transcendent, dar și pericolul iminent al lunecării în catabasis. După cum urmează:
Principiul Doga: „există o singură direcție – către sufletul omului”;
Principiul Eminescu: „Oamenii veseli comit mai mari nerozii decât cei triști, dar aceștia comit mai grave. Nenorocirea este cel mai bun dascăl; își are metoda lui proprie dar de greșit nu dă”;
Principiul Veronica Micle: „Când îți scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieții tale, soarta cu vecinica ei ironie, varsă cerneala peste foile ce urmează”;
Principiul Maiorescu: „Tot cerul senin, un singur punct negru jos la orizont: dar acesta aduce furtuna”;
Principiul Kant: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”.”
(Ion Hadârcă, Mirii nemuririi: Mihai și Veronica, în Convorbiri literare, august 2023, nr 8 (332))
***
Pt cine (nu) mai trag clopotele, Mitică?
Omniscient, înotător, bărbat încă tânăr, câte calități la un loc, pardon, într-un singur portret! Sigur nu e vorba despre un președinte de stat? Sau despre vreun iluminat? Trecem peste dilema inițială și dăm peste „căldicei”. Ce să zic, degeaba construiești temelia, dacă ce așezi peste ea e lut și paie.
„Incitantă lectura romanului nu privi înapoi (Editura „Lebăda neagră”, Iași, 2023), al cunoscutului scriitor Tudor Călin Zarojanu! Un roman de o subtilitate psihologică aparte.
La prima bătaie de clopot, s-ar putea crede că, prin vocea unui narator omniscient implicat, se dorește a se evoca strategiile de înotător ale unui bărbat încă tânăr (soț și tată).
Și totuși, în centrul acestei povești despre infidelitate tronează Ispita. Ea este zeița răului. Un rău tulburător sau, dimpotrivă, unul necesar, încântător. Depinde din ce unghi îl privim.
În fond, de ce nu am fi „căldicei”. Și de ce nu ne-ar plăcea (nu am accepta) înfruptarea dintr-o fericire interzisă?! Cine ne-ar interzice?!”
O lecție de morală marca Tudor Călin Zarojanu de Livia Ciupercă, în Axis Libri, anul XVI, nr. 60, septembrie 2023
***
A citi sau a nu citi poezia lui…
Ne întoarcem la poezie. Credeam că nu se mai ‚poartă” acest gen de comentariu. Critic nu e și nici nu face vreo favoare poetului. Despre cititor ce să mai spun, e pierdut de mult pe drumul literaturii de calitate. De ce să mai faci un astfel de comentariu în anul de grație 2023? Cumpără cineva volumul lui N. Coande după ce a citit acest text?
Există în întreagă această lirică o stare de anxietate, nostalgică, dacă pot spune aşa, deopotrivă un soi de lehamite deviaţă, într-o lume decadentă („Curvele care conduc bătrâna hazna lumea“) pe care o respinge sancţionar şi care îi repugnă pentru bravada ifoselor etalate („îi dau un picior înţelepciunii ieşi afară şi mătură/ gunoiul stă-n grindă iar filozofia nu a mişcat un pai“ – Oameni-pălării), în care ordinea rânduieşte să te aliniezi („Latri şi tu“) dar de care se dezice bravat, denunţându-şi categoric atitudinea existenţială: „Nu sunt eu bestia, aţi greşit număru“ (Piele-vis, V) şi cu atât mai mult apărându-şi programul creaţiei: „Nu pot să fac poezie din minciunile altora“ sau, altundeva, încă şi mai grav: „Te asigur că nu poţi scrie poezie într-un partid de morţi“.
(…)
Poezia lui Nicolae Coande se împlineşte dintr-o mare nelinişte lăuntrică pe care şi-o proiectează pe canavaua ireală a unei lumi recompusă cu mijloacele fanteziste ale viziunilor onirice. Este modul său de a trăi neconformist şi de a scrie cu patosul temperat al nesupunerii la confortul plat al actualităţii.
Constantin Cubleşan, Moartea e un cerşetor de viaţă, în Revista Apostrof, Anul XXXIV, 2023, nr. 8 (399)
***
Să lăudăm, dară, dar ce anume? „Fapta artistică” sau manifestul?
Declar pierdut spectacolul în hățișul bunelor intenții. Evidența devine stridentă: n-am înțeles ce e cu apocalipsa, când a avut loc sau ce-a condus la apariția ei, n-am aflat nici cine sunt gospodinele, n-am aflat multe. Ce știm e că trebuie să le lăudăm. Cum pe cine, pe ele, gospodinele!
Apocalipsa gospodinelor aparține genului teatrului social, miltant. Este teatru feminist declarat. Protest și manifest deopotrivă. Reglare poate nu violentă, însă insubitabil categorică de conturi. Punere la zid a mentalității paternalist-patriarhale care a marcat ca un fir roșu cam toată istoria omenirii. Indiferent de orânduirile sociale.
Apocalipsa gospodinelor este un spectacol creat cu intenția clară, nedezmințită de a produce o schimbare de mentalitate. Este însă, indiscutabil, și un fapt, o faptă artistică de excepție. Pentru care merită laudele noastre toți contributorii.
(Mircea Morariu, Premiere la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Contributors, 18.09.2023)
***
Cum am aflat că Petrușka e suită și nu balet
Am trăit ani de zile convinsă că ceea ce văd la televizor sau pe Youtube purtând titlul Petruşka e balet. Eu – și ca mine mulți alții – știam că Stravinski a scris muzica pentru un balet clasic. A trebuit să vină ediția 2023 a Festivalului Internațional George Enescu ca să aflu că am trăit în minciună, Petrușka e suită! Din două, una: ori s-a rescris istoria muzicii în ultimii cinci ani și s-au schimbat clasificări și terminologii, ori autorul textului a tras prea mult cu urechea la ce s-a auzit în sală. Cât despre sângele latin care curge prin vinele artiștilor din Scandinavia tind să cred că e un efect (pervers) al globalizării, altă explicație (logică) nu am pentru moment.
„Petruşka” lui Stravinski e genul de suită care te tulbură şi după trei clipe te aşază pe un nor pufos, te contrariază şi apoi te bombardează cu plăcere. Frazele muzicale uneori surprinzătoare, legarea secvenţelor de o muzicalitate aproape senzuală de altele în care eşti cooptat la un straniu dialog al instrumentelor face din bucata lui Stravinski un test pentru orice orchestră şi dirijorul ei. Din păcate, nu toţi spectatorii au rămas în sală şi la ultima piesă din program. Chiar în spatele meu, un afacerist care a declarat cândva că „Sunt aici, în sală, oameni care au murit în decembrie ’89” s-a retras la el la elvilă împreună cu soaţa. Spre a nu mai spune că, pe când ieşeam de la concert, având – cum mă ştiţi – urechile mereu ciulite, am captat din zbor verdictul unui profan: „Asta, ultima, pare scrisă de trei tipi care nu prea s-au înţeles la anumite aspecte”. Dar, Doamne, ce frumos a fost şi cât de latin s-a dovedit sângele care a curs în seara aceasta prin vinele artiştilor din Scandinavia.
(Radu Paraschivescu, Când „Imperialului” îi merg fulgii, Blog de festival, pe www.festivalenescu.ro)
