„Skanderbeg. Noul Alexandru al Balcanilor”. O analiză

Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena și director științific al Institutului pentru Studiul Monarhiei Habsburgice și al Balcanilor din cadrul Academiei Austriece de Științe, cu un interes vădit pentru istoria românilor, fiind și autorul mai multor volume de specialitate. Lucrarea Skanderbeg. Noul Alexandru al Balcanilor a apărut în anul 2009, sub numele original Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkanși a fost tradusă în anul 2023, la Editura Polirom, în traducerea din limba germană a lui Rudolf Gräf; cititorul fiind informat într-o notă din Cuvânt-înainte că prima ediție a acestei traduceri a apărut la Presa Universitară Clujeană/Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2014.

Cartea este structurată în cinci mari părți, având și un ultim capitol despre receptarea personajului istoric Gheorghe Kastrioti, în diverse spații istorice, spectre istorice, în funcție de factorii politici, sociali, naționali. Încă din Cuvânt-înainte, autorul precizează că volumul de față, deși a fost predominant bine primit, cu toate acestea, ediția în limba albaneză a suscitat discuții virulente de la naționaliștii albanezi până la conducerea statului; ceea ce relevă, deasupra subiectului tratat în carte, situația delicată a istoriei Balcanilor.

Construită ca o biografie istorică, lucrarea lui Oliver Jens Schmitt capătă proporțiile unei istorii a Balcanilor, pe de o parte, și o istorie a conducătorului albanez medieval, Gheorghe Kastrioti, supranumit Skanderbeg, pe de altă parte, cele două istorii împletindu-se și completându-se într-o cercetare istorică deosebit de complexă și minuțios construită. În Introducere, cititorul identifică întregul laborator al istoricului, care stabilește obiectivele cercetării, întrebările pe care și-a construit tezele și ipoteze, precum și metodele de lucru. Cartea istoricului Schmitt depășește dimensiunile unei simple biografii tocmai pentru că a creat o istorie faptică, urmărind desfășurarea cronologică a evenimentelor istorice, dar și o istorie a mentalităților, a ideilor, analizând concepte ale imaginarului, precum: erou, identitate, naționalism, patriotism, ș.a.m.d, accentuând și receptarea personajului la lond durée.

Obiectivul principal al cărții, așa cum îl precizează însăși autorul, este acela de a analiza maniera în care se naște, devine și dispare un „erou” medieval la graniță cu renascentismul, umanismul, în polimorfismul identităților religioase, etnice, statale. Prima întrebare legitimă a oricărei cercetări istorice este de ce o nouă biografie a lui Skanderbeg sau ce mai poate aduce nou o nouă cercetare a acestui subiect?, iar temeiul autorului este aceasta se poate justifica, în manieră clasică, prin aducerea de noi informații. În numeroase arhive europene au fost descoperite noi surse cuprinzătoare care schimbă decisiv imaginea clasică, ceea ce duce la conturarea următoarei interogații: de ce a fost Skanderbeg singurul nobil din Balcani convertit la islam care a revenit la creștinism? Răspunsul la această întrebare este, de fapt, întreaga carte.

Metodele folosite de istoricul Schmitt sunt cele clasice: metoda sincronică și diacronică, metoda cronologică, metoda critică a surselor istorice, folosind, în plus, cercetarea asiduă a scrierilor deja existente despre subiect și cercetarea, în amănunt, a spațiului în care a apărut și evoluat Skanderbeg, dar nu în maniera în care el există în prezent, ci conturând coordonatele istorice, imaginare, politice, sociale ale spațiului istoric contemporan personajului, cu atât mai mult cu cât majoritatea scrierilor proveneau dinspre Vest, fiind îndepărtate sau denaturate de adevărul istoric, prea puține fiind sursele locale sau învecinate.

Sursele folosite de istoricul Oliver Jens Schmitt sunt variate: izvoare inedite provenind din arhivele din Milano, Mantova, Paris, Roma, Viena, Zadar etc., izvoare edite și numeroase lucrări de exegeză, ceea ce situează lucrarea pe baze documentare solide.

Gheorghe Kastrioti provenea dintr-o familie extinsă din spațiul albanez, cu puternice rădăcini grecești, sârbești, cunoscând un parcurs tipic unui supus al sultanului. De la o vârstă fragedă este încredințat sultanului Murad II, alături de alți doi frați ai săi, fiind convertit la islam, decizie asupra căreia avea să revină în momentul ruperii de sub autoritatea otomană și revenirii în fruntea oștilor creștine.

Viața lui Gheorghe a luat o întorsătură decisivă în momentul în care tatăl său a trebuit să îl predea ostatic la Curtea sultanului Murad II (după anul 1423), împreună cu frații săi Repos și Constantin. Cei trei tineri Kastrioti, toți aflați în jurul vârstei de 20 de ani, au fost trimiți la Edirne, în capitala otomană, vechiul Adrianopol bizantin. Tinerii nobili ostatici din Balcani le serveau otomanilor pentru a-și asigura stăpânirea în regiunile periferice ale recent constituitului lor imperiu.

Începând cu deceniul cinci al secolului al XV-lea, situația în Balcani avea să degenereze, în primul rând, din cauza intervenției din ce în ce mai accentuată a sultanului în spațiul creștin. Astfel, supusul sultanului Gheorghe Kastrioti, ieșit de sub autoritatea împăratului, decidea în 1443, preluarea conducerii revoltei creștinilor, prefigurându-se în Skanderbeg, începând mitizarea personajului, reconvertit la creștinism. În mentalul colectiv contemporan și posterior acțiunilor lui Skanderbeg s-a creat mitul eroului, idealul războinicului din Balcani, specific secolului al XV-lea, având ca principalele trăsături următoarele:

eroul iese în evidență prin simpla sa înfățișare: un tânăr chipeș, viteaz, un erou tânăr frumos. Curajul personal, viclenia față de dușman, generozitatea și amabilitatea față de însoțitorii săi, elocvența și agerimea minții îl definesc pe conducător. Dacă dușmanul, adică otomanii, e prea puternic, atunci așteaptă, încheie aparent pace, dar este un șarpe care brusc își mușcă și-și ucide dușmanii. În luptă este mereu primul…

Acest portret fizic și moral al idealului de conducător devenit, inevitabil, erou, poate produce în mintea cititorului o asemănare cu „ideal-tipul” conducătorului descris de Machiavelli în Principele, operă publicată în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Faima lui Skanderbeg depășea granițele Balcanilor, stabilind relații diplomatice cu înaltele curți princiare italiene, mai cu Veneția, care, în cele din urmă, avea să îl abandoneze în lupta împotriva otomanilor.

Printre admiratorii lui Skanderbeg se număra și papa Pius al II-lea; de asemenea, Francesco Sforza, unul dintre cei mai de succes conducători de oaste din Italia, bogatul și puternicul duce de Milano, îl aprecia pe Skanderbeg în calitate de u strateg și general viteaz, fiind de părere că nimeni nu stăpânea arta războiului mai bine decât albanezul.

În imaginarul oriental, Skanderbeg era asemănat lui Alexandru cel Mare, eroul din Epir, căpătând numele de „Noul Alexandru”, asemănat atât fizic, cât și moral cu simbolul elenismului, inclusiv dinspre partea otomană, până la momentul rupturii legăturii cu imperiul.

Astfel, tovarășii săi de arme otomani l-au considera egalul lui Alexandru cel Mare, întruchiparea eroului în sine, a cărui memorie supraviețuise prin cântece, povestiri și romane, din Levant până în Occident.

Întreaga viață de adult a liderului albanez este configurată ca o continuă luptă, alături de alți conducători creștini, inclusiv alături de Iancu de Hunedoara, pentru apărarea unității creștine în fața avântului otoman, conturându-se parcursul său politic și militar cu succese și eșecuri, cu victorii și mari înfrângeri, reușind să stabilească și un sistem diplomatic complex atât regional, cât și prin apropierea Occidentului de cauza lor comună. Scrierile contemporane personajului surprind ansamblul sistemului de conducere al lui Skanderbeg, cu toate că cele mai multe surse provin dinspre partea otomană, ceea ce contribuie, pe alocuri, la a oferi și perspective negative.

La 17 ianuarie 1468, Gheorghe Kastrioti avea să moară după o campanie dificilă împotriva cuceritorului Constantinopolului, sultanului Mahomed al II-lea, la vârsta de 63 de ani, o vârstă înaintată pentru vremurile respective. Teoriile asupra morții sale nu au întârziat să apară nici atunci, nici ulterior, trupul neînsuflețit fiind depus la Biserica Sfântul Nicolae din Alessio. Poporul albanez, rămas fără conducătorul suprem, avea să decadă sub presiunea constantă și accentuată a Imperiului Otoman. Ecourile morții lui Skanderbeg s-au răspândit cu repeziciune, moment prielnic al apariției numeroaselor legende, povestiri, bocete.

Peste tot în Balcani, din Corfu până în Dalmația, creștinii au primit vestea cu tristețe. În Albania, eroul intră în cântece și legende […] Se povestea că murgul fidel al lui Skanderbeg, care nu l-a răbdat decât pe stăpânul său, ar fi vărsat lacrimi, ar fi tropăit zi și noapte, s-ar fi zbuciumat și s-ar fi prăbușit apoi extenuat la pământ pentru a nu se mai ridica.

Personalitatea lui Skanderbeg a parcurs, de-a lungul timpului, drumul aducerii-aminte, uitării și rememorării, redescoperirii, mai ales în momentele istorice dificile, precum mișcările insurecționale din Balcani, din cadrul „Crizei Orientale”, atunci când renaște mitul conducătorului medieval albanez, care capătă și o conotație națională, specifică noului moment istoric, dincolo de cea religioasă. Astfel, în contextul unei noi lupte împotriva Imperiului Otoman, care era deja considerat „omul bolnav al Europei”, Skanderbeg este redescoperit dinspre vârful societății spre periferie, de la intelectuali la poporul de rând, susținând, din punct de vedere istoric și imaginar, mișcarea naționalistă din Balcani în fața stindardului otoman.

Erou sau personaj legendar, conducător politic și militar, Gheorghe Kastrioti a intrat în Panteonul rezistenței antiotomane, fiind redescoperit ca un simbol renascentist sau oriental, mai ales în etape istorice de legitimare a poporului său în scena internațională. Cartea lui Oliver Jens Schmitt reușește, până la final, să își păstreze acuratețea cercetării și limpezimea prezentării faptelor, încheindu-se cu o analiză de istorie a imaginarului despre maniera în care, de la general la particular, sunt receptate marile personalități istorice, în plan național și internațional, cum contribuie la legitimarea unor acțiuni istorice chiar și la sute de ani distanță.

Skanderbeg. Noul Alexandru al Balcanilor de Oliver Jens Schmitt