„Trilogia Corso”, de Daniel Vighi, roman apărut la Editura Cartea Românească, a intrat în librării în această săptămână. Bookhub.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră.
DESPRE CARTE:
Trilogia Corso este o incursiune fabuloasă în peste o jumătate de secol de istorie a Timişoarei, de la anii de început ai dictaturii comuniste pînă la dezlănţuirea tarantelei întemeierii capitalismului din deceniul nouă, prin invazia micilor întreprinzători italieni.
Cel dintîi roman, Operaţiunea Aubade, care poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, este un music-hall epic cu paranormali şi securişti. Al doilea, Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele, prezintă tentativa unor rockeri liceeni de trecere frauduloasă a frontierei pentru a ajunge la mormintele idolilor lor – Janis Joplin şi Jimi Hendrix. Ultima carte a trilogiei, Minunatele afaceri ale capitalistului Ilie Şfeic, este o frescă, în maniera lui Hašek, a lumii noi postdecembriste şi urmăreşte aventurile capitaliste (eşuate prin faliment) ale personajului central – un dublu al autorului cărţii trăind aventurile unui ageamiu rătăcit în Lumea Nouă a patronilor de toate felurile, ilegalităţile şi gusturile.
Toate cele trei romane ale lui Daniel Vighi ilustrează formula magică unitate în diversitate, asigurînd în felul acesta o lectură polifonică, alături de o călătorie ameţitoare în timp şi spaţiu.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ:
- Operaţiunea Aubade – Cartea I
„Pentru ce m-or fi trimis aici?”, şi-a spus în chiar prima seară în care s-a instalat în camera de dinainte, la stradă, şi privea tâmp, la fel cum privise frunzele de nuc ascunse de zăpadă, rămase din toamnă în curtea părăginită, cu un lighean aruncat într-o parte, cu un morman de fier beton sub nucul uriaş, dominând curtea şi zidul înalt, cu mortarul căzut al casei vecine. „Pentru ce draci oi fi aici?”, îşi spune Silvică şi privirea lui alunecă pe deasupra podelelor acoperite cu covoare ţesute în casă din cârpe colorate. Lângă pat are aşezată o pereche de şlapi, focul trosneşte, se lipeşte cu spatele de suprafaţa lucioasă a teracotei şi se simte o clipă bine, e seară şi nu ştie pentru ce l-au trimis în pustietăţile astea. Şeful lui direct pe linie informativă i-a spus doar că un adevărat lucrător în Securitate nu pune întrebări prea multe, execută şi basta. „Ce vrei să ştii, vei afla la momentul potrivit, acum te duci la mănăstirea franciscană Laudamus Domine şi o ţii sub supraveghere, asta faci, o ţii în cătarea puştii, ai înţeles? Vrem să ştim ce e acolo, nu avem informaţii sigure, totul e ceţos din punct de vedere informativ şi s-ar putea să avem fire în exterior, fii pe pace nu te trimitem anapoda şi fără legătură cu ceea ce ai făcut la extern”, aşa i-a spus şeful direct, intuind probabil faptul că el însuşi îşi punea tot felul de întrebări, e adevărat că nu poţi să susţii o misiune fără să ştii chiar nimic despre motivele pentru care o îndeplineşti. Oricât de bun agent ai fi, totuşi trebuie să ai o minimă explicaţie de ce, mama dracului, ai ajuns din restaurantele şi stabilimentele luxoase ale Parisului exact la dracu-n praznic, şi-a spus pe când s-a desprins de teracota lângă care stătuse lipit cu spatele, se apropie de geam şi priveşte în strada pustie, luminată de un bec chior spânzurat de un stâlp de lemn. E seară şi nu are mare lucru de făcut, să meargă la birt nu are niciun chef, nu îi vine. Stă şi priveşte tâmp la şlapi, să citească ar fi o soluţie, dar nu îl trage aţa, are un roman de la Cartea rusă, nici nu-i ştie titlul, ceva cu nişte inventatori sovietici care sunt urmăriţi de serviciile americane în operaţiuni de spionaj economic şi îi vine să râdă de naivităţile strecurate de autor în paginile cărţii, de minciunile frumoase cu spionajul, ca şi când lucrurile nu ar sta taman pe dos, ei spionează de rup prin Occident, asta e una dintre cele mai importante misii pe care le au. Serviciile duşmane capitaliste nu fac alta decât să se menţină în operaţiuni de zădărnicire a lor prin contraspionaj. E un fel de vânătoare de capete de toată frumuseţea. Ei se infilltrează peste tot şi ceilalţi caută să-i dibuie. Simplu. Mult mai complicată îi pare chestia asta cu venitul aici. Nu e nimic de dibuit. Deocamdată stâlpul de lemn cu becul chior de la strada pustie în noapte e tot ce ştie. Realitatea asta o poate vedea de la geam. Coşenco, adjutantul de pe camioneta de teren Molotov, nu i-a putut oferi niciun capăt cât de mic de informaţie. Nimic. Ce mama dracului să afle şi cum ar putea să intre în lumea asta? Este clar că nu a procedat bine, a căzut în capcana propriei nerăbdări, a desconsiderat locul din cauza izolării lui şi acest lucru nu e greu de înţeles, dacă ne gândim că a aterizat de nicio săptămână de la Place du Panthéon direct în odăiţa asta şi se holbează a proasta la stâlpul cu becul chior, asta face, fără să poată avansa niciun milimetru pe firul epic al misterului care învăluie locurile. Iese înfierbântat în curtea cu nucul bătrân, în bucătărie gazda stă în poziţie de drepţi, ştie cine este de la Coşenco care i-a spus direct, vezi că a venit unul de la securitate, e mare de tot, nici nu s-a prezentat azi de dimineaţă, a venit la comisariat cu Odrobot, cu şeful de gară, şi cu una pe care trebuie să o ştii: „Floriţa, aşa îi zice, stă pe Valea Mare, nu departe de mănăstire”. „Aha, aha”, i-a spus gazda. „Lasă că cred că ştiu de cine zici, nu-i nana aia mare şi grasă?” Acum gazda stă în poziţie de drepţi, pe când tov’ colonel iese în curte şi îşi dă seama că nu e bine cum a procedat, toţi ştiu că a venit securitatea de la capitală, s-a precipitat a proasta, ăştia se cunosc şi precis îşi spun unii altora, deşi le-a atras atenţia, ba i-a şi ameninţat. Ştie că asta nu ajută la nimic, oamenii se apără de Securitate şi e normal să fie aşa, la fel ar proceda şi el dacă ar fi în locul lui Odrobot sau al Floriţei. I-ar umbla gura în mod sigur, nu s-ar putea răbda. Ai nevoie de sfaturi de la cineva, nu poţi sta aşa cu ameninţarea deasupra capului, ştie că mai devreme sau mai târziu toţi colaboratorii se deconspiră într-un fel sau altul. Acu’ are sentimentul că ăştia nu au aşteptat nicio oră, niciun sfert de oră. De unde să vină chestia asta, se întreabă pe când tocmai iese din curte şi o apucă în noapte pe stradă, pe sub lumina slabă, gălbuie, cufundată în ceaţa rece a unui ger straşnic. Îi scârţâie omătul sub pantofi. Se îndreaptă în singurătatea mare a iernii pe strada care duce direct spre Mureş, şi aude de departe cum se lovesc încet şi se freacă unele de altele sloiurile. Iarnă grea, apucă să îşi spună pe când stă acolo pe malul râului, nu departe de podul de peste calea ferată şi chiar pe marginea văii care se varsă în râu. Valea Mare îi zice deşi e secată şi vara, şi iarna. În liniştea întunecată a nopţii geroase se aud cum fâşâie gheţurile, se freacă una de alta, se încalecă, le împinge apa pe dedesubt şi se strâng tot mai tare, se opresc înţepenite de ger, mai curg ce mai curg şi precis vor înţepeni, asta e clar, îşi spune pe când stă agăţat de balustrada de la podul feroviar, şi în ceaţa gerului aspru se vede, nu departe, lumina de la felinarul semaforului. Roşie.
DESPRE AUTOR:
„La Daniel Vighi descoperi cu uşurinţă acea pornire împotriva textului, care nu mai este joc estetic provenind din saturaţia estetică, ci repulsie morală, chiar ură – şi care nu mai răsfrînge inconfortul metafizic sau jena existenţială, ci numai oroarea de real şi realitate.” (Ion Negoiţescu)
Daniel Vighi (născut pe 9 octombrie 1956) este prozator din generaţia literară a anilor ’80, eseist şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea de Vest din Timişoara. Dintre volumele de proză scurtă publicate amintim: Povestiri cu strada depozitului (1985), Valahia de mucava (1996), Apocalipsa 9 (1999), Cometa Hale-Bopp (2007), Comisia de împăciuire (2009), Istoria din cutia de pantofi (2013). Lor li se adaugă romanele Însemnare despre anii din urmă (1989), Decembrie, ora 10 (1997), Insula de vară (1999), Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (2004), precum şi volumele de eseuri Tentaţia Orientului (1998), Sorin Titel. Monografie (2000), Onoarea şi onorariul (2007), Graffiti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ (2014). Are colaborări permanente cu revistele Vatra, Dilema Veche, Observator cultural, 22, Orizont, Familia ş.a. Este laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
