Triada Oedip-Andrei Șerban-Bulandra și pariul cu spectatorii

În martie 2022 scriam despre Oedipus, spectacolul lui Andrei Șerban montat pentru scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Un spectacol revelator, chiar și pentru cei care cunosc foarte bine povestea originală, dar și rescrierea acesteia de către Robert Icke. N-o să reiau cele scrise atunci, găsiți cronica aici, dar citind-o mi-am dat seama că cele scrise rămân în picioare. Diferențe dintre Oedipus și Oedip de la Bulandra? Sunt, astfel încât vorbim despre spectacole diferite, chiar dacă în punctele esențiale, dramaturgia a rămas aceeași.

credit foto Andrei Gîndac – Two Bugs

Sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra este una în care Andrei Șerban revine, de această dată pentru a monta Oedip-ul lui Robert Icke. În linii mari, scenografia a rămas aceeași cu cea de la Cluj, dar fiindcă dimensiunile scenei sunt mai mici accentul a căzut pe mobilitatea obiectelor de decor. Ceva mai haotic spațiul, de unde și senzația de neglijență, nici piesele de costum nu mai par atât de bine alese, actorii nu mai cântă live, deci ilustrația sonoră va fi din off, e drept, piese rock emblematice pentru istoria muzicii, dar și cu o legătură intrinsecă cu acțiunea de fond: alegerile electorale. Chiar dacă acum accentul nu mai cade pe locul unde se petrece acțiunea – poate fi SUA sau orice alt stat, Andrei Șerban a preferat să mențină echivocul în acest sens – și nici pe funcția pentru care a intrat în joc Oedip (poate fi cea a primul om în stat, dar la fel de bine poate să nu fie), ideea de fond rămâne: ca să câștige, candidatul trebuie să aibă o carte de vizită perfectă. Deci, un CV fără pată, cu un trecut fără evenimente și întâmplări nefaste. Iocasta și Creon – șeful de campanie – sunt cei care au grijă ca acest trecut să fie fără cusur. Dar obsesia lui Oedip pentru adevăr și apariția mamei deturnează atenția de pe candidatură și câștigătorul alegerilor pe ideea de vină și gradele acesteia. Accentul pus de Andrei Șerban este, de această dată, pe relațiile de familie: copiii sunt mai prezenți în spațiul scenic, au povești de viață, sunt agitați, se mișcă tot timpul, au nerv, pasiuni, frici și tot felul de întrebări. Antigona rămâne în continuare mai puțin expusă, nu mai are nici măcar rolul de martor, cum îl are în montarea clujeană, până la urmă nu e povestea ei, ci a tatălui ei (m-am întrebat ieri seară dacă Antigona de Sofocle ar avea același succes de casă cum îl are Oedip-ul lui Icke). Merope, mama lui Oedip este vizibilă, de la bun început ne dăm seama că de ea depinde succesul și nu de Iocasta, căreia îi place să creadă că deține controlul absolut. Relațiile dintre Oedip și Creon, respectiv dintre Iocasta și Corin devin insignifiante, la fel de bine putea lipsi din economia spectacolului, dar să spunem că pentru acuratețea punerii în scenă a textului cele două personaje trebuiau să existe.

credit foto Andrei Gîndac – Two Bugs

Spectacolul este dinamic, nu simți cele peste două ore fără pauză, proiecțiile video își păstrează valoarea simbolică, iar roșul canapelei devine îngrozitor de sufocant (exact acesta este și efectul scontat de regizor) la momentul monologului Iocastei. Andrei Șerban a optat pentru o distribuție cu actori cu cariere solide în spate, cunoscuți atât iubitorilor de teatru, cât și celor de film. E un plus de imagine de care se folosește din plin Andrei Șerban, distribuind în roluri actori la care te-ai fi așteptat mai puțin, dar și de la care ai așteptări mari. Că nu se îndeplinesc așteptările decât pe alocuri, e de înțeles; ce n-am înțeles este de ce Cerasela Iosifescu a tușat în anumite scene până la limita suportabilității (spectatorului), după cum nu-i iert lui Vlad Zamfirescu scenele în care și-a ieșit din rol. Cred și sunt convinsă că spectacolul va câștiga în plusvaloare cu fiecare reprezentație și că se va juca pentru mult timp cu casa închisă. Aici este pariul cu spectatorii de care pomeneam în titlu: de ei, de actori, depinde succesul la public al acestui spectacol. Dacă ei își vor asuma fiecare nouă reprezentație ca fiind cea mai bună dintre cele care au fost (și vor fi), atunci spectacolul va fi din ce în ce mai bun.

Oedip, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra. Un spectacol al cărui mesaj ar trebui să readucă aminte că destinul nu ține (numai) de divinitate, ci și de noi. Mai ales de noi. Tiresias se plimbă prin scenă, precum o fantomă și-și cântă profețiile în momentele-cheie, dar nu pentru că cineva trebuie să-l bată pe umăr pe Oedip ca să-i aducă aminte cine și ce este, ci pentru că divinitatea va fi întotdeauna deasupra tuturor. Tiresias (jucat impecabil de Ana Ioana Macaria) este vocea divinității, a uneia care dă sentințe, dar nu și soluții. Cele din urmă țin de oameni.