Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării“, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată.
Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.
Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD
Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS
Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY
Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com.
Colecție: Fiction Connection (Editura Trei)
Nr. de pagini: 528
ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7
Limba originală: engleză
Traducere: Alunița Voiculescu
Format: 130x200mm
Anul apariției: 2024
Data apariției: 2024-02-02
Precomandă: https://bit.ly/annao
#ANNAO @treibooks
Fragment
JURNALUL ANNEI
2019
4 februarie
Din nou acasă. Sau mai bine zis în chateau‑ul părintesc. Schloss Ogilvy. Casa Groazei din Hampstead. Ambelefiguri parentale sunt absente, ca întotdeauna. Sau e ca şi cum ar fi. Mama politicăreşte în biroul ei. De‑abia dacă ridică dintr‑o sprânceană la sosirea mea. Tata tipăreşte bani la New York şi probabil vrăjeşte vreo blondă de la Turnul Eiffel cu gene impecabile şi licenţă la Wharton.
Singurul meu companion este Theo. Viaţa de prezentator TV amator presupune multă odihnă. Perioada de odihnă de acum vine după altă perioadă de odihnă temporară. Mă prefac că îl cred. El se preface că se preface că eu numă prefac. Sunt pe punctul de a‑i povesti despre preluare. Însă fraţii nu trebuie să arate slăbiciune unul în faţa celuilalt.
Regula familiei Ogilvy.
Într‑un sfârşit, mama se desprinde din bârlogul ei şi îşi toarnă un pahar mare cu vin. Theo se duce cu nişteprieteni într‑un club puricos din Mayfair. Tata sună pe FaceTime din Manhattan.
Pornesc aplicaţia BBC Sounds pe iPhone şi caut în My Sounds emisiunea salvată de pe BBC Radio 4:
„Misterele somnului“. Prezentatorul se numeşte Dr Guy Leschziner, neurolog şi expert în somn. Sunt treiepisoade:
„Somnambulism“, „Vise“ şi „Lipsa de somn şi insomnia“. Ultimele două nu mă interesează. Tânjesc după o insomnie. Iar în loc de vise experimentez teroare nocturnă.
Nu, de somn mă tem eu.
Fac o comandă de mâncare şi mă retrag în vechiul dormitor familial. Mă întind în pat, peste cuvertură. Simt presiunea din cap, uşoara încordare a maxilarului, poate o prevestire a unui nou episod, întoarcerea bolii. Inerenţa inevitabilităţii.
O să rămân aici peste noapte. E mai sigur. Dormitorul acesta este deja echipat. Sunt încuietori mai robuste la uşă. Scaune mai rezistente, ca să mă baricadez înăuntru. Mai mult mobilier de care să mă împiedic şi să revin la viață. Indy îmi trimite un mesaj, vrea să ştie unde sunt. Mă tentează să îi spun că ştiu de contul de e‑mail securizat Proton, că le‑am văzut mesajele, că am spionat peste tot.
Dar nu o fac. E mult mai simplu să mint.
Citesc din nou prezentarea podcastului, hotărâtă să îmi înfrunt demonii.
La final, apăs Play.
11 februarie
Am ascultat de şase ori primul episod din „Misterele somnului“. La duş, în autobuz, în timp ce scriam.
Ascult povestea lui „Jackie“, o femeie care a suferit toată viaţa de somnambulism. Se ridică din pat, iese din casă şi pleacă la plimbare cu motocicleta. Are ochii deschişi, dar creierul încă doarme.
„James“ are terori nocturne atât de violente şi de şocante, încât mariajul i s‑a dus naibii.
„Alex“ e convins că trebuie să salveze oameni de la înec şi e găsit de colegii de apartament încercând să oprească oameni invizibili să se înece.
Dar cel mai tulburător dintre toţi este „Tom“: a fost condamnat pentru violarea fostei partenere. După ce a ieşit din închisoare, a primit un diagnostic numit sexsomnie. Versiunea lui de somnambulism implică acte sexuale. Are ochii deschişi. Pare complet conştient. Însă testele arată că creierul său este blocat într‑o stare de parasomnie non‑REM.
Au trecut câteva zile şi nu îmi pot scoate asta din cap. Intru pe Wikipedia, la pagina despre somnambulism. Citesc încremenită ultima secţiune: Deoarece comportamentele somnambulice se întâmplă fără voinţă, somnambulismul poate fi folosit drept mijloc de apărare legală. O persoană poate fi acuzată de automatism non‑patologic sau patologic. Primul este folosit ca apărare pentru pierderea temporară a raţiunii sau conduită involuntară şi duce la achitare. Ultimul duce la un „verdict special de nevinovăţie pe motiv de insanitate“. Verdictul de insanitate poate atrage ordinul judecătoresc de internare într‑o instituţie psihiatrică.
E citat apoi Lordul Morris, fost judecător şi Law Lord în Camera Lorzilor, care a spus, în timpul procesului Bratty[1] din Irlanda de Nord, în 1963: dacă o persoană a comis o crimă violentă în timp ce era în stare de inconştienţă,„atunci această persoană nu poate fi considerată responsabilă pentru actele ei“. Și așa a stabilit un precedent. Urmează olistă de omoruri înfăptuite de somnambuli. Le‑am memorat. Numele celor achitaţi sunt uşor în ceaţă: „Tragedia din Boston“ (1846), sergentul Willis Boshears (1961), Steven Steinberg din Scottsdale, Arizona (1981), R vs Burgess (1991), acuzatul găsit nevinovat pe motiv de „automatism patologic“, R vs Parks (1992), audiat la Curtea Supremă dinCanada.
Urmează lista celor care nu au fost achitaţi: Pennsylvania vs Ricksgers (1994), Arizona vs Falater (1999) şi California vs Reitz (2001). În ultimul caz, părinţii acuzatului au depus mărturie asupra istoricului de somnambulism alcopilului lor, care umblase în somn toată viaţa lui. Dar tot a fost condamnat pentru omor calificat.
În cele din urmă, vin cazurile cu spitalizare. În 2001, Antonio Nieto şi‑a ucis soţia şi soacra şi a încercat să îşi ucidă fiul şi fiica înainte să se trezească. A fost internat într‑un spital de psihiatrie. În 2003, Jules Lowe şi‑a ucis tatăl, dar a pretins că nu îşi aduce aminte crima şi a invocat automatismul ca modalitate de apărare. A fost achitat pe motiv de insanitate şi închis într‑un spital de maximă siguranță.
Am fost prea speriată înainte. Am păstrat secretul şi am sperat să nu fie real. Dar sunt atâtea de cercetat! De la cazuri haioase („Somnambul prins în timp ce tundea gazonul noaptea, în fundul gol“) la unele tulburătoare („O femeiesomnambulă a întreţinut relaţii sexuale cu străini“, New Scientist, 2004) sau până la acel caz de care îmi amintesc vag de la televizor şi despre care scrie în Independent:
BĂRBATUL CARE ŞI‑A UCIS SOŢIA ÎN SOMN A FOST ACHITAT
Un bărbat care şi‑a strangulat soţia în timp ce avea un coşmar în care se lupta cu un intrus a ieşit liber din instanță, după ce acuzaţiile împotriva lui au fost retrase. Brian Thomas, 59 de ani, din Neath, South Wales, a ucis‑o pe soţia lui,Christine, 57 de ani, în timp ce se aflau în vacanţă în West Wales, în iulie 2008. Acuzarea a declarat în fața instanței că nu se mai încearcă obţinerea unui verdict de nevinovăţie pe motiv de insanitate.
Citesc tot articolul. Caut şi alte detalii, din alte cazuri.
Unul dintre cazurile de pe Wikipedia însă îmi atrage atenţia mai mult decât altele. Eram prea mică să îmi amintesc de el. Însă orice persoană pasionată de cazuri reale de crimă cunoaşte acest nume. Crima de tabloid, prin definiţie. Un sinonim pentru diabolic.
Citesc ultimul paragraf şi scurtul comentariul. Este cel mai extraordinar caz de omor din Marea Britanie: 1999, R vs Turner: Sally Turner a fost acuzată de uciderea celor doi copii vitregi ai ei, în Stockwell, cu un cuţit de bucătărie, în ianuarie 1999. A pretins că nu îşi aminteşte nimic din acel atac şi a folosit pentru apărare argumentul automatismului patologic sau somnambulismul. În ciuda protestelor publice şi a opiniilor psihologice contrare ale unor experţi asupra diagnosticului doamnei Turner, aceasta a fost declarată nevinovată pe motiv de insanitate şi internată pe perioadă nelimitată în Spitalul Broadmoor din Berkshire. Sally Turner a fost găsită moartă în camera ei, pe 30 august 1999.Legistul a declarat că a fost vorba de o sinucidere.
Sally Turner. Monstrul din Stockwell.
Fac clic pe pagina dedicată ei pe Wikipedia. Citesc secţiunea despre sinucidere. În cameră fusese găsit un cuţit de plastic ascuţit. Nimeni nu ştia cum ajunsese acolo. Opt ani mai târziu, toate pacientele de sex feminin au fost scoase din Broadmoor. Unele au fost trimise la Spitalul securizat Rampton; altele au fost internate la The Orchard, o unitate cu grad mediu de securitate din vestul Londrei.
Deja parcă văd documentarul legat de acest caz. Şi germenele articolului meu de peste 1 000 de cuvinte. Truman Capote avea New York Times. Eu am Wikipedia.
Inspiraţia mea. Scânteia.
O retrospectivă la cea de‑a 20‑a aniversare. Femei, nebunie, crimă, moralitate. Cu o abordare nouă şi atractivă.
S‑a sinucis într‑adevăr Sally Turner? Sau poate că Monstrul din Stockwell a fost ucis?
În sfârşit mi‑am găsit povestea.
[1] În 1960, George Bratty a ucis‑o pe Josephine Fitzsimmons prin strangulare, în timp ce o ducea cu maşina undeva, şi a încercat să convingă juriul că nu fusese conştient de ceea ce făcuse. Camera Lorzilor a respins cererea de acuzare pentru automatism. Bratty a fost condamnat la moarte, apoi graţiat (N.t.).
