„Totul va fi perfect” de Lorenzo Marone

Totul va fi perfect este o cronică de familie și o carte despre viață, cu toate micile momente de perfecțiune, și amplele sale imperfecțiuni, este un bildungsroman de maturitate, o pledoarie despre existențe ciobite și asamblate după zeci de ani. Romanul este construit din povestea fiecărui personaj din familia lui Libero Scotto, comandantul, iubitor de mare și libertate, povești care se reunesc sub forma unor destine împletite, influențându-se până la final, asemenea cromaticii dintr-un tablou. Este, în aceeași măsură, o radiografie a relațiilor dintre părinți și copii, o analiză fină a importanței vindecării rănilor din copilărie, a împăcării și a înțelegerii cuibului din care se naște viața.

Vocea romanului este personajul Andrea, un bărbat de peste patruzeci de ani, fiul cel mare al lui Libero Scotto, fotograf, pierdut în ițele propriei existențe. Îndepărtat de ceea ce a mai rămas din familia sa, în urma rănilor produse de o copilărie între cer și mare, Andrea a aspirat toți anii de copil la aprecierea și validarea tatălui, plecat tot timpul, a luptat pentru a înțelege stările de depresie ale lui Delphine, mama sa, alegând, în viața de adult, neasumarea de responsabilități, relațiile superficiale și singurătatea.

Bolborosisem ceva cât se poate de prostesc, pentru că, pare ciudat, dar la peste patruzeci de ani, încă n-am înțeles cum funcționează chestia asta cu a avea grijă de alții. Legăturile mele durează cât viața unui fluture, pentru că, din ziua îndepărtată în care mama n-a mai fost, am încetat să mai cresc.

Cartea lui Lorenzo Marone este o impecabilă relatare despre prezent și trecut, un expozeu al vieților de atunci și cele de acum. În paginile romanului, se regăsesc și relatări din deceniile trecute, care reușesc să completeze narațiunea, să ofere o înțelegere completă a cronicii de familie descrisă de autorul italian. Elementul de legătură dintre cele două planuri narative este bătrânul Libero Scotto, comandant de marină, soț și tată a doi copii, Andrea și Marina, plecat cea mai mare parte a timpului, dar încercând să recupereze timpul pierdut prin autoritatea paternă pe care o impune la fiecare revenire acasă. Relațiile cu fiul său au fost întotdeauna tensionate, motiv pentru care se vor regăsi după multă vreme, într-o conjunctură pusă la cale chiar de bătrân, atunci când este grav bolnav, pe moarte, și îngrjit de fiica sa, Marina.

Reîntâlnirea este stânjenitoare și tensionată, deoarece ambele personaje simt asprimea rănilor din trecuta, asupra cărora s-a așternut tăcerea.

N-am fost un fiu iubitor, nici el n-a fost un tată iubitor, și înainte să se îmbolnăvească evitam să-l vizitez, mă rog, în afară de obișnuitele zile de sărbătoare (iar atunci făceam tot posibilul să scap cât mai repede). N-am știut niciodată ce să-i spun când mă aflam în fața lui, n-am înțeles ce relație trebuie să am cu un bătrân care n-a vrut niciodată să-mi accepte alegerile, cu care n-am împărțit nimic și care n-a știut niciodată să-mi adreseze un cuvânt de alinare.

Libero Scotto rămâne în grija fiului său, pentru câteva zile, situație stabilită prin decalogul Marinei, un personaj perfecționist, cu o viață tipică, complet opusă celei a fratelui său. Începând cu ziua reîntâlnirii și conviețuirii începe, de fapt, ultima mare călătorie a celor două personaje, cărora existența le dă șansa să se descopere și să se împace, la final. Sub rugămințile bătrânului, Andrea acceptă să îl însoțească pe insula Procida, locul în care a început povestea lor, locul copilăriei și a celor mai grele amintiri. O reîntoarcere cu dublă semnificație pentru cele două personaje: pentru Libero Scotto marchează destinația de la capătul drumului, iar pentru Andrea începutul unei noi vieți.

Întoarcerea acasă este dureroasă, renaște frici, amintiri, doruri, toate îngropate între pereți ferecați, acolo unde imaginea mamei rămâne o prezență caldă.

În imaginea din coridor se vede în primul rând chipul unei femei, apoi cel al unei mame. Dar în imaginea asta de acum treizeci de ani nu văd imperfecțiuni, acum mi se pare că n-a existat niciodată ceva mai frumos în obiectivul meu, că toate defectele acelea pe care le colecționam nu sunt altceva decât viață distrusă, visuri și dorințe veștejite, dezamăgiri și adevăruri care înfloresc […] Iată, da, aceasta e definiția corectă: chipul mamei era unul delicat, cum nu mai erau altele pe insulă. Sau în viața mea.

Pe insula Procida se amestecă mirosuri și fâșii din alte vieți, valuri și nave, precum și vechi iubiri, ca cea dintre Ondina și Andrea. O dragoste adolescentină, de descoperire reciprocă, frântă brusc de fuga lui Andrea de trecut și durere. Regăsirea este naturală, plină de tandrețe și melancolie. În mijlocul mării, personajul masculin descoperă dragostea, așa cum putea să fie cu ani în urmă. Însă totul este un moment, la fel ca tot ce e frumos în viață, pentru ca revenirea la realitate să fie dură și marcată de dispariția lui Libero Scotto. Această dipariție este șocantă și prin faptul că Andrea realizează cât de multe secrete ascunde familia sa și cât de puțin își cunoaște tatăl. Fuga de a-l găsi bine este, de fapt, un proces de cunoaștere a propriei familii, a oamenilor insulei și a propriului trecut.

După cinci luni, viața lui Andrea s-a schimbat radical, realizând golul din jurul său, frica sa de a trăi înconjurat de ceilalți:

… m-am gândit că eram singur, singur cu adevărat, pentru că sora mea avea familia ei, fetele, și pentru că așa se termină, te lupți o viață întreagă cu cine te-a adus pe lume considerându-l nedemn, sau pur și simplu greșit, îl învinuiești și acumulezi furie, ca să ajungi în cele din urmă să-și dai seama că e tot ce ai, ce aveai.

Finalul romanului este o imagine, o fotografie în care se amestecă sute de cuvinte, în care se regăsește viața, și anume, burta de gravidă a Ondinei, însoțită de o descriere cuprinzătoare: Perfecțiunea e o clipă care nu ține cont de reguli.

Literatura lui Lorenzo Marone este unică și profundă, caldă și bine așezată, dar, în același timp, știe să trateze subiecte grele și într-o notă de ironie și umor. Romanele sale îndeamnă cititorul să reflecteze, să simtă și să își amintească de importanța lui a trăi cu orice preț și a trăi acum. Romanul de față este un dar de conștientizare, de înțelegere și de împăcare cu ani grei sau duri, e o poveste despre binele pe care ni-l putem oferi când suntem dispuși să iertăm și să iubim.

Totul va fi perfect de Lorenzo Marone